A fost odată o ţară în care totul se sfârşea înainte de a începe.
Lucrurile din jur erau mereu pe terminate. Toate aveau ataşate un mic ceas cu bombă care începea să ticăie îndată ce acestea erau pornite, atinse, gustate sau mirosite. După ultimul ticăit, se auzea un semnal sonor şi lucrurile explodau cu un zgomot de petardă. Oamenii alergau uneori printre pocnituri încercând să mai prindă şi să mai folosească lucrurile încă în viaţă.
În ţara aceasta orizonturile ţi se închideau în faţă ca uşile de la metrou, perspectivele se strângeau pe neaşteptate ca nişte umbrele de soare pliate iar planurile de viitor erau pescuite, congelate, ambalate în lăzi şi apoi încărcate pe un vapor şi trimise pe o insulă îndepărtată.
Pe această insulă era km 0 al Sfârşitului, sediul lui, în forma unui institut: Institutul Terminal, responsabil cu terminarea tuturor lucrurilor. Directorul institutului avea în loc de inimă un dead-line şi în loc de angajaţi, foarfeci. Foarfecile lucrau la birou şi răspundeau la telefon. Sau mergeau pe teren.
Pentru a nu fi recunoscute, foarfecile purtau ochelari de soare şi pardesiu. Ele roiau în jurul oamenilor, tăindu-le, ca pe o peliculă de montaj, filmul în care se mişcau: timpul era scurtat, secvenţe şi întâmplări erau întrerupte, personaje decupate şi câmpul de mişcare ajustat.
Foarfecile debutante scurtau timpul. Timpul nu suporta hainele scurte, nu fusese niciodata vazut cu fusta mai sus de genunchi, aşa că la prima tăietură o lua la fugă şi aluneca, mereu, cu genunchii goi, printre degetele oamenilor.
Foarfecile cu experienţă tăiau legăturile dintre oameni. Din aceste cordoane ombilicale se făceau funii cu care arborii clandestini erau legați unii de alții pentru a nu mai călători niciodată fără bilet.
Alte foarfeci le tăiau oamenilor, pe neaşteptate, calea. Când o foarfecă îţi tăia calea, trebuia să faci trei paşi înapoi şi să te agăţi neapărat de ceva, ( un copac sau în lipsă, de un gând verde) altfel rămâneai cu piciorul suspendat în aer, ca pe o scară frântă.
Foarfecile cu funcţie de conducere aveau dreptul să le taie oamenilor aripile, cînd acestea creşteau prea mult, deveneau inestetice, inconfortabile şi uneori nu mai încăpeau în servietă. (Ca să nu plângă, când se trezeau prima oară cu aripile tăiate, copiilor li se spunea că acelea au fost aripi de lapte şi că le vor creşte altele, de minte..)
Când se plictiseau la birou şi nu mai aveau chef de muncă, foarfecile îşi tăiau una alteia unghiile..
Ajunsesem în ţara asta întâmplător, când un val mă aruncase pe ţărm, ca pe un alt Gulliver naufragiat. Totul s-a petrecut în câteva clipe şi înainte să înţeleg ce se întâmplă cu vasul în care navigam, marea s-a terminat brusc, ca o bucată de mucava albastră, tăiată cu foarfeca, aruncându-mă pe uscat.
Izbitura m-a trezit. Pe ţărm, nu m-au întâmpinat maimuţe gălăgioase în palmieri cu banane, cum m-aş fi aşteptat, sau indigeni cu arcuri ci m-am trezit pe un câmp (vizual) pe care sfârşitul creştea ca un dovleac verde din care ciuguleau păsările şi gustau animalele.
La atingerea pupilei mele, câmpul s-a dat înapoi, nărăvaş. Înainte ca ochiul să-l fotografieze, o foarfecă l-a tăiat pe-ndouă ca pe-o peliculă de montaj. Unghiul de vedere mi s-a micşorat la jumătate. Animalele şi păsările s-au împrăştiat, lăsând în urmă dovlecii verzi, care priviţi mai de aproape se dovediră a fi ceasuri mari şi dolofane care ticăiau regulat.
Ca orice nou-venit, trebuia să văd doar jumătate de lume. Cealaltă jumătate fusese printr-o singură tăietură scoasă din peisaj şi aruncată peste bord. (Căzuse, cu plescăit de ape în pupila mea deschisă şi se înecase.)
M-am plimbat cu privirea pe câmp. Mi-a atras atenţia un punct mişcator alb. Cineva îmi făcea în depărtare, semn insistent cu batista. M-am apropiat şi am văzut că era un copac. Aştepta într-o staţie de autobuz şi se plictisea sub soarele torid. Am dat mâna şi am făcut cunoştinţă.
De bucurie ca-i ţin companie, copacul a făcut pe loc câteva fructe pe care mi le-a dăruit. M-a făcut atent la ticăitul dovlecilor şi m-a avertizat că în curând câmpul pe care stăm se va termina.
Mi-a spus repede povestea lui: fugise dintr-o pădure în care copacii îşi mâncau unii altora fructele şi uneori chiar se tăiau singuri. Mi-a mai spus că acolo era și un pom care făcea frunze lunguieţe care se terminau cu un vârf de creion. Fiecare vârf de creion se termina cu o sonerie pe care nu trebuia să apeşi. Dacă apăsai, se deschidea o uşă care ducea la un ghişeu în spatele căruia tricota o doamna între două vârste. Fiecare doamnă era șefă și se termina cu un coc complicat, cu scară interioară, pe care nu trebuia să urci. Daca urcai, ajungeai pe un acoperis înalt, care se termina pe neaşteptate şi de pe care nu mai puteai fi dat jos decît agăţat de o cravată de salvare care se termina cu un nod bine strâns.
Mirat, am decis pe loc că nu voi suna niciodată la soneriile din vîrful frunzelor şi ca nu voi urca pe scările din cocurile doamnelor. Peste câteva clipe, urcam aproape instinctiv, pe scările autobuzului care oprise în staţie. Văzând că ne despărţim, copacul a explodat în fructe de adio, din care am refuzat politicos să gust, fiind convins că o să ne mai revedem cândva.
La o intersecţie, străzile crucişe au început să se rotească, sătule de unghiul de 90 de grade în care stăteau de-o viaţă, şi să se apropie până cînd s-au întâlnit şi interescţia s-a închis ca o foarfecă uriaşă. Imediat, autobuzul s-a crăpat ca un harbuz copt, a pocnit asurzitor şi s-a terminat într-un nor de fum. Bunicuţe cu umbrele şi domni cu mustăţi s-au revărsat pe şosea ca seminţele dintr-un fruct muşcat cu poftă.
Pentru că autobuzul se terminase, am luat-o pe jos. De-o parte şi de alta a străzii se întindea un lan de foarfeci subţiri ca trestiile, care se legănau în vânt. În zare nici urmă de copac. Fuseseră tăiați. În locul lor creșteau pe dealuri cât vedeai cu ochii doar doamne cu coc: coc în loc de frunziș și birou în loc de rădăcină. Mi-am amintit de povestea copacului și am înteles: nimerisem pe câmpul muncii. Aici oamenii se munceau unii pe alții, de aceea munca nu se termina niciodată.
Vara, doamnele băteau la mașina de scris, ceea ce crea un sunet plăcut, ca un fel de briză sonoră. Iarna își trăgeau pe cap, ca pe o glugă, un soi de cască de coafor care le apăra de vânt și de frig. Le-am privit cu atenție: doamnele aveau picioare lungi de flamingo și penaj ușor colorat. Cu pixurile/ pliscurile ciuguleau niște cifre dintr-un tabel. N-am îndrăznit să le deranjez. Erau foarte ascuțite și imprevizibile și mi-am imaginat că orice conversație cu ele îți lăsa tăieturi pe corp. Am încercat să ocolesc pădurea de cocuri și să merg mai departe neobservat dar un zbârnâit de telefon a tulburat bătaia ritmică a mașinilor de scris. S-a auzit un foșnet, apoi o rumoare. Dintr-o dată toate s-au ridicat din birouri ca un stol de păsări speriate, au pornit în zbor ascuțit, au spintecat aerul pe lângă urechile mele și s-au înfipt ca niște pioneze în cerul de carton întins la orizont. Începuse ședința.
Ședința era o mașinărie complicată cu multe piese interconectate, în mișcare. Cele mai rapide erau cocurile doamnelor care se învârteau ca niște roți dințate si acționau un sistem cu scripeți și prese ce producea concomitent aplauze și topuri de hârtie.
Dupa un timp, roțile își încetineau tot mai mult mișcarea până când mașinăria se oprea. Doamnele acum fără vlagă, deveneau palide și rotunde. Chipurile lor luau forma stranie a unor cești de cafea. Un domn în costum (șeful) venea atunci și le mesteca pe rând chipurile cu lingurița. Gestul avea un efect miraculos pentru că doamnele se învioarau brusc, rotițele-cocuri își reluau mișcarea și ședința reîncepea. Șeful sorbea chipurile doamnelor ca pe cafea, se urca apoi într-un ingenios vehicol (o servietă cu pedale), dădea câteva ture de control în jurul mașinăriei-ședintă și dispărea împrăștiind ordine prin țeava de eșapament.
Am părăsit neobservat ședința și după câțiva pași am luat-o la fugă. Simțeam că dacă aș mai rămine măcar câteva clipe în plus în câmpul muncii, un birou avea să-mi crească în jurul brâului și un coc avea să mi se ivească în vârful capului.
Mi-am reluat călătoria. Am parcurs kilometri de drum în serpentine, purtat de peisaje ca de niște blajini cai fantastici. După un timp, un nou câmp mi s-a deschis în față. De departe, câmpul părea un animal gigantic cu zeci de membre și fără corp. Aceasta pentru că din pamint creșteau cât vedeai cu ochii doar mâini. Mâini imense care se mișcau când ordonat, când haotic, într-o coregrafie aeriană complicată despre care cu greu puteai spune daca e regizată sau spontană. Când m-am apropiat, mâinile băteau la unison darabana cu degetele și se uitau nerăbdătoare la ceas, parcă așteptând pe cineva. Dupa primele mele mișcări m-au simțit și s-au strâns în jurul meu, sălbăticite, mârâind și arătându-și degetele. Apoi au început să bată frenetic din palme ca și cum pe mine m-ar fi așteptat de atâta timp. Se înghesuiau să mă atinga, călcându-se pe degete. M-am trezit cuprins din toate părțile, într-o învălmășeală de ființe încâlcite, atrase de mine ca de o pradă. Unele încercau să mă mângâie, altele mă îmbrânceau. Mă dădeau din mână în mână, mă frământau în pumni, mă cântăreau în palmă, mă aruncau în aer și mă prindeau, mă fluturau ca pe un steag. Altele, mai lacome, mă strângeau de gât până când îmi pierdeam suflarea. Credeam că îmi voi pierde și cunosținta, când una din mâini m-a luat incet de mână și mergind în vârful degetelor, m-a scos din vâltoarea tactilă. Am tresărit: era mâna mea. O mâna necunoscută care creștea din mine. Aripa mea cu cinci degete pe care n-o știam și n-o foloseam. Era mâna cu care mă puteam lua de mână și duce acasă. M-am cațărat pe ea ca într-un copac și m-am uitat în zare. De sus, am văzut drumul pe care trebuia să apuc, ca un fir subțire și șerpuitor.
Am coborât din copacul cu degete, l-am luat sub braț și m-am strecurat afară din câmpul ciudat printre zecile de mâini care fremătau mai departe oarbe și neîmpăcate, parcă în căutarea unui trup. La despărțire, m-am intors către ele și le-am facut îndelung cu mâna..
Am mers mai departe. Pe măsura ce înaintam, orizontul începea să semene cu o peliculă de film impregnată de o lumină ireală, cu scene și personaje în nuanțe aurii. Lucrurile și întâmplările erau ca o ploaie de lumină revigorantă, sub al cărei jet te puteai așeza. Îi puteai răsfoi straturile de fotoni ca pe filele unei cărți fluorescente, o puteai face bulgări, te puteai bălăci, sau chiar așeza în ea ca într-un fotoliu plutitor. Lumina era saturată de fericire.Culorile erau atit de vii că străluceau ca aripile de fluturi sau tâșneau cu forța vitală a unor tigri sălbatici. Peisaje fabuloase înfloreau pe ecran.
În fața ochilor mi-a apărut o livadă cu copaci plini de fructe. Fructele aveau în loc de coajă, un film color, transparent care radia discret in jurul lor ca o aură-poveste cu lumini și umbre turcoaz-roșiatice. Mai târziu, o întindere albă, nesfârșită a apărut în imagine. Totul părea de cristal și lăsa să se întrevadă interiorul până în cele mai mici detalii. Gândurile, proiecțiile și visele fremătau la vedere, ca niște aripi albe, așteptând să ți se așeze, cuminți pe omoplați. Se vedea ce se intimplă în alte vieți, ca în alte compartimente ale inimii.
În albul din imagine a țâșnit o vulpiță roșie ca o pată neastimparată de culoare. În acel moment o foarfecă a intrat în peisaj și a tăiat-o din cadru. Uimit, m-am apropiat de locul în care apăruse dar n-am mai găsit decât urma ei în zăpadă. Tot atunci mi s-a părut că zăresc acel animal straniu, Sfârșitul, alergând ca o nălucă pe dealuri.
Am mers mai departe, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat deși simțeam în preajma mea prezența invizibilă a unei foarfeci. Foarfeca a continuat să intervină in peisaj tăind tot felul de detalii, aparent nesemnificative: păsări în zbor, siluete în mișcare. (Zărisem la un moment dat o siluetă fermecătoare. Foarfeca o tăiase pe-ndouă. Îi retezase exact acea jumătate care nu se putea spune în cuvinte. Silueta mi se terminase in palmă, lăsând in urmă o linie curbă).
Foarfeca a început apoi să taie liniile desenului în care mă mișcam. Peisajele erau decupate, până când își pierdeau adâncimea și luau forma unor cutii. Orizontul era micșorat și perspectivele tăiate ca feliile de pâine.
Într-un târziu am înțeles: foarfecile stăteau ca la cinema urmărindu-mi creierul ca pe o peliculă de montaj. Un ochi tăios, cu ghilotină în loc de pleoapă privea tot ceea ce apărea pe ecranul minții mele. Când clipea, producea un fel de stop-cadru ce era instantaneu decupat. Imaginile și întâmplările scoase din peliculă se zbăteau ca peștii prinși în undiță.
Visele erau tăiate ca niște plete prea lungi, posibilitățile erau tunse precum arbustii de grădină. Poveștile se terminau, ca niște filme întrerupte, chiar în timp ce pășeam prin ele.
La un moment dat, o foarfecă mi-a tăiat cîmpul vizual și pentru câteva clipe n-am mai văzut nimic. Când mi-am revenit am auzit un țipăt și la câțiva pași de mine am zărit o doamnă care răcnea de sfârșit ca de durere. Începuse să se termine de la pălarie în jos. Am întins mâinile spre ea dar am simțit cum degetele mi se termină și mâinile îmi devin inutile.
Am luat-o la fugă scrutând câmpul cu privirea. Trebuia să găsesc drumul înainte ca acesta să se termine.
Un copac mi-a alunecat pe retină ca o poveste cu ramuri. Era copacul pe care îl întâlnisem cu ceva timp în urmă, în stația de autobuz. ( Revenisem așadar de unde plecasem!) Crescuse înalt de parcă nu vroia să se termine și acum sfida câmpul cu înălțimea lui. Am alergat spre el și nu m-am oprit decât în brațele lui. Copacul m-a acoperit cu frunze și sărutări. Poate că drumul meu e chiar un copac, mi-a trecut un gând prin minte, văzând crengile lui cu sens unic care se interesectau direct cu cerul.
Copacul a început să dea semne de neliniște și să facă într-una fructe de avertisment încercând să mă previna de ceva. Am observat că pe o creangă de-a lui se așezase o vietate stranie, de dimensiuni mari. Semăna cu un ceas rotund dar avea pene și creastă de pasăre iar din gușă scotea un fel de ticăit sonor.
N-am ținut seama de avertismentele copacului și m-am apropiat de ea. Ceasul cu pene și gheare și-a luat zborul și în locul lui am văzut un bărbat înalt cu chipul rotund și părul spilcuit.
Când m-a vazut, un zâmbet triumfator i s-a desenat pe față. Nu te puteai agăța de zâmbetul lui, ardea ca fitilul aprins al unei bombe. În ochii lui vedeam ca printr-un hublou continuările poveștilor mele întrerupte, drumurile și perspectivele mele tăiate, personajele decupate din existența mea, visele retezate. Înotau ca un banc de pești în pupila lui ca în spatele unui perete de sticlă. Atunci am observat că în loc de mâini îi creșteau două foarfeci și l-am recunoscut. Era el, Sfârșitul.
S-a apropiat de mine fără să-mi spună un cuvânt și și-a pus capul pe umărul meu. Am auzit cum în loc de inimă, în piept îi ticăia un ceas care număra secundele. Mi-a șoptit că totul s-a terminat între noi. A vrut să mă sărute dar m-a mușcat de obraz atât de tare încât am leșinat.
O foarfecă a tăiat atunci înțelesul a tot ceea ce trăiam. Sensul mi-a zburat din minte și am renunțat să-l mai urmăresc.
Fără să mai înțeleg nimic, m-am trezit, după mult timp, la închisoare. Închisoarea avea formă de doamnă cu ochelari şi coafură înfoiată. Doamna mi-a zâmbit superior, dezvelindu-şi gratiile şi dându-mi de înţeles ca este interminabilă. ( Zâmbetul ei era un munte ascutit, cu pisc, pe care nu te puteai cățăra decât cu corzi și cască.)
Alături de mine, în celulă l-am descoperit pe prietenul meu, copacul. Era bolnav și nu mai suporta detenția. Eu îi luam uneori pulsul iar el îmi scria cu crengile poezii pe pereți. Copacul fusese arestat pentru că nu făcea fructe. Acum se străduia din răsputeri să rodească, dar de stres nu reușea să facă decât niște fructe gălbui-palide, insipide care semănau cu morcovii necrescuți. Într-o zi, și-a adunat toate puterile și a facut niște..
serviete cu sâmbure, mari și cărnoase care au produs pe moment stupefacție și mai târziu au fost transformate într-un gem negru-acrișor, tămăduitor de probleme de servici.
În închisoare, viața curgea încet, ca o broboană de sudoare. Degetele mi se îngroșasera și îmi deveniseră gratii printre care nu mai puteam fugi. Printre ele imi treceau doar gândurile care ieșeau din încăpere ca niște reptile lungi, cu coadă. Fusesem condamnat să mor de trei ori pe zi și să mă car în propria mea servietă. Aceasta se întâmpla zilnic, cu regularitate.
Într-o zi, cineva – un înger rătăcit, probabil – a intrat în încăpere și a aprins lumina. Celula s-a risipit brusc. M-am trezit din închisoare buimac, ca din somn. Pentru câteva clipe nu am văzut decât albul orbitor apoi am început să deslușesc ca prin ceață copacul la câțiva pași de mine. Mi s-a părut că de bucurie îi răsăriseră fructe pe crengi dar pentru că ochii nu mi se obișnuiau cu lumina, imaginea pulsa neclar și intermitent. Amețit de lumină, m-am prabușit la podea.
Am fost luat cu targa şi dus.. într-un măr. Mărul era ca un câmp rotund, binefăcător, protejat de coajă. Aici, totul era poros, aseptic, complet alb (ca într-un spital). Nu mi se auzea decât respirația. Peretii interiori ai fructului păreau un bandaj enorm, protector. O soră medicală ca o umbră imaculată aluneca prin albul înconjurător și îmi pansa rănile. Chipul ei părea un ecran de cinematograf pe care treceau scene și istorii în nuanțe de la sepia la azur, într-o succesiune de expresii. Zâmbetul ei era alb, ca un început de lume. Pentru o clipă, mi s-a părut că-l zăresc, printre pleoapele întredeschise. Era el, Ne-sfârșitul. Aluneca pe trăsăturile feței ei ca un schior bucuros pe niște pante înzăpezite și îmi făcea cu mâna. Prin pereții poroși auzeam cum în cealaltă încăpere a mărului, cea din miez, se slujea încet și duios, Liturghia.
