duminică, 11 octombrie 2009

Dansând cu luna

Am picat din lună. Aceasta s-a întâmplat nu se ştie când, foarte demult. Nimeni nu a fost de faţă şi de aceea nici nu se ştiu prea multe despre cosmicul eveniment.
Cert este că de atunci, am rămas lunatică, somnambulă şi neadaptată. Înfloresc la întuneric, mă plimb pe pereţi şi acoperişuri şi fug de acasă cu luna.
O scot din noapte ca dintr-un basm şi fug cu ea strâns la piept. Nu mă opresc decât când simt o căldură luminoasă în coşul pieptului şi furnicături argintii în vârfurile degetelor. Atunci e semn că am ajuns, sunt în sfârşit în apele mele..
De câtva timp, am plecat din nou de acasă. Locuiesc cu luna în vârful unui copac înalt, cu mansardă şi balcon. Deasupra noastră, la etaj, locuieşte un înger singur iar dedesubt, la parter, o iarnă polară. În mansarda din copac convieţuim selenar şi liniştit. Ziua, aşteptând ca ea să apară, îmi petrec timpul tăindu-l cu foarfeca şi cântând sonata lunii la vioară. Noaptea ne plimbăm împreună şi conversăm îndelung şi tainic Ea alunecă printre ramurile copacilor, eu pornesc în urma ei, merg pe străzi, urc pante şi povârnişuri, înot în lacuri, ies la suprafaţă şi o însoţesc pe coclauri până îi pierd urma. Uneori se încurcă în crengi şi atunci o descurc şi îi fac drum prin părul încâlcit al copacilor.
Luna îmi ascultă răbdătoare poveştile. Ea e singura care m-a îndrăgit şi nu m-a dispreţuit pentru defectele mele; ştie că sunt picată din lună (adică din ea), că sunt rătăcită şi fugară, că dorm trează fiind şi mă trezesc în somn, că mă odihnesc ca păsările de noapte pe vârfurile clădirilor, că nu sunt bună de nimic şi n-am nici o şansă pe pământ.
Într-o noapte, i-am destăinuit şi i-am arătat ca pe nişte cicatrici, toate aceste neputinţe ale mele dar ea a rămas netulburată şi mi-a spus că îi plac înclinaţiile mele extraterestre şi că voi avea mult succes dacă o să le las să crească şi să înflorească.
I-am mărturisit atunci printre lacrimi că nu îmi găsesc locul în lume, iar luna m-a consolat feeric şi neaşteptat spunându-mi că...nici nu-l voi găsi. Dar ea a oprit un loc, special pentru mine. Poartă o plăcuţă pe care scrie REZERVAT dar care nu se poate vedea decât cu luneta. Locul e numai al meu, ea ştie de unde am picat şi mă va pune chiar în acel loc. Cum arată? m-am întrebat. Este un hamac, un fotoliu sau un scaun aşezat în vârful lunii? Întrebarea s-a strâns în aer ca un ghem condensat iar pentru o clipă luna a luat forma unei pisici mari, aurii, întinsă leneşă la orizont. Pisica-lună s-a arcuit apoi şi s-a încolăcit ca un covrig luminos în jurul ghemului întrebător, pe care mi l-a aruncat jucăuş în braţe, odată cu răspunsul: Nimic din toate acestea...

Luna s-a strâns apoi la loc, ca un evantai şi şi-a reluat chipul obişnuit, în formă de felie de portocală. Cu indexul ei auriu mi-a arătat cum suspendat de ea atârnă în spaţiu, ca un leagăn agăţat într-un copac un...cuvânt. O combinaţie anume de silabe, cu rimă ( !?) de forma unei celule acoperite cu membrană. Luna m-a anunţat că acolo voi locui. În celula-cuvânt mă voi cuibări ca într-un pântec matern, înăuntru membranei voi înota ca într-o poezie organică, voi dansa imponderabil şi voi fi în sfârşit ACASĂ. Cuvântul-vers agăţat de lună e suculent ca o boabă de rouă, el conţine cea mai mare concentraţie de libertate. Cu el mă voi da în leagăn prin cosmos şi de bucurie voi face fantastice acrobaţii la înălţime.
Am ascultat deopotrivă uimită şi încântată. Întrebările au început să mi se învârtească şi să se fugărească prin minte. Ce e cu acest cuvânt, de unde vine, cine l-a rostit? Luna mi s-a încurcat şi ea, alburie prin gânduri, făcându-mă să înţeleg că acest cuvânt e un straniu ADN, în el este scris, microscopic, tot textul dinăuntrul meu, literă cu literă, semn cu semn. M-am trezit ţinând luna în mână ca pe o lumânare şi înaintând în înţelegere ca într-un culoar umbros care mi se deschidea pas cu pas, în raza pâlpâitoare a flăcării. Am înţeles că în cuvântul-leagăn adie, ca un dor nesfârşit şi ca un suspin adânc, gândul care a înflorit în inima lui Dumnezeu atunci când m-a alcătuit. Am continuat să merg. Sensuri noi se adunau în jurul meu, fluorescente, atrase ca nişte fluturi de lumina lumânării. Am înţeles că pe lună cresc multe cuvinte ce alcătuiesc o vegetaţie luxuriantă. Cuvintele au frunze mari, bogate, decupate în forme nemaivazute şi spectaculoase, unele sunt înfoiate ca nişte cărţi, altele par ferigi uriaşe şi dau senzaţia de pădure tropicală. (Luna e aşadar o grădină-carte! mi-am spus. O voi citi şi o voi publica.) Pentru fiecare om creşte în grădina din lună un cuvânt: cuvântul de dor din care s-a născut şi din care ţâşneşte viaţă.

Am înaintat pe culoar, sperând să descopăr, desenat undeva, pe perete, chiar cuvântul meu sau să înţeleg unde îl pot afla, dar luna fumega acum în mâna mea ca o lumânare stinsă. Am scăpărat un chibrit iar ea s-a aprins ca un caier de cânepă, arzând strălucitor pe fundalul roşu al nopţii.
I-am mulţumit şi i-am spus că voi porni foarte curând într-o mare călătorie, în căutarea cuvântului-leagăn. La despărţire, luna m-a mângâiat şi m-a binecuvântat iar eu am îmbrăţişat-o şi nevrând să mă desprind, mi-am rezemat fruntea de tâmpla ei şi i-am mai spus cu amar că lumea e un cleşte dar ea mi-a răspuns că nu, e doar un peşte, o specie banală care nu trăieşte mult şi e pe cale de dispariţie. Am tăcut descumpănită şi am simţit cum luna mi-a alunecat străvezie pe obraz, lăsând în urmă o dâră de lacrimă. Zâmbind apoi auriu şi rotund, s-a agăţat iar de cer, a scuturat peste mine lumină aşa cum scuturi zăpadă dintr-un copac, m-a înfăşurat în afecţiunea ei de lună plină şi m-a rugat să am curaj şi răbdare şi mi-a şoptit că ..sunt fiica ei şi că în ceruri mi se spune MICHILUNA.

Se dedică Cosminei, care mi-a fost naşă la botezul lunar si m-a botezat Michiluna.