sâmbătă, 11 august 2007

REGELE ADORMIT SAU URECHEA NEPĂZITĂ

Poveste cu şi despre poezia concretă
-lucrarea mea de diplomă-

Capitolul I
Începutul

Totul a început într-o seară când am adormit - aşa cum mi-era obiceiul - în grădină. Cineva s-a strecurat înăuntru şi mi-a picurat în urechea uitată deschisă o licoare preparată din poezii concrete fierte în diferite compoziţii şi amestecate după o reţetă tainică.
În umbra amurgului, l-am recunoscut pe fratele meu, acum rege uzurpator.
Licoarea ucigaşă era atât de seducătoare, încât gărzile corpului meu i-au cedat ca fermecate, şi-au aruncat scuturile şi lăncile şi i-au deschis larg porţile. Intrând prin canalele subţiri ale auzului, ea s-a strecurat apoi discretă dar otrăvitoare în tot trupul.
Cuvintele poeziilor au început să mi se împrăştie încet în corp, inundându-is toate intrările şi ieşirile.
Sângele îngroşat de cuvinte aluneca tot mai greu prin vene.
Cuvintele mi-au pătruns în oase şi-n articulaţii, le simţeam până-n vârfurile degetelor, le zăream navigând chiar şi pe sub liniile din palmă.
În scurt timp cuvintele au început să-şi facă efectul. Le simţeam alergând pe dinăuntru tot mai repede, ciocnindu-se care-ncotro, apoi adunându-se din nou în cete compacte, gata să reia atacul.
Ciocnirile erau furioase, le simţeam ca pe nişte scurte şocuri care mă făceau să tresar din cap până în picioare.
La un moment dat totul se oprise, a fost o clipă de linişte aproape nefirească în care am crezut că vor înceta.
Dar apoi am realizat îngrozit că înăuntrul meu, cuvintele porniseră război împotriva mea.
Le văzusem de departe, un pâlc de călăreţi cu scuturi şi coifuri care năvăleau spre mine. Într-o străfulgerare de luciditate am vrut să strig gărzile să mă apere, dar mi-am dat seama că n-ar mai fi putut face nimic: călăreţii erau înăuntru.
Cuvintele cu armură m-au împresurat şi m-au rănit cu lăncile şi cu săbiile lor, m-au zdrobit în copitele cailor.
Apoi dispăruseră călăreţii. Cuvintele se făcuseră ca nişte ghimpi care se înfigeau pe dinăuntru în mine. Aveam senzaţia că tufe uriaşe de trandafiri creşteau sălbatic în mine, fără oprire, străpungându-mă cu spinii ca şi cu mii de ace.
Apoi dispăruseră ghimpii. Veniseră cuvinte ca nişte ghiulele de foc care se rostogoleau prin mine pârjolindu-mă.
Spre sfârşit veniseră asupra mea cuvinte cu pene şi ciocuri, care mă înălţau în văzduh şi apoi mă azvârleau din înălţime la pământ.
În cele din urmă apăruseră câteva cuvinte robuste, cu braţe vânjoase care îmi înveliseră trupul zdrobit în cearceafuri, mă ridicaseră şi mă purtaseră pe umerii lor într-unul din subterane.
Nu mai ştiu ce s-a mai întâmplat după aceea.
Căzusem într-un fel de transă fără cunoştinţă.


*

Fireşte, până-n seara aceea, când am adormit în grădină, nu bănuisem nimic. Trăisem fără să dau prea multă atenţie cuvintelor.
Ba pot să spun că nu mă interesaseră de loc. Nici acum, când zăceam în subteran nu ştiam multe din cele ce aveam să aflu mai târziu, în nenumăratele mele căutări şi investigaţii despre cuvinte şi poezie.
În seara aceea avusesem certitudinea că mi se întâmplase ceva esenţial, că viaţa mi se fracturase într-un mod ce-mi părea ireparabil.
Şi mai târziu, peste ani, plimbându-mă pe străzi, reuşeam să recunosc dintr-o privire pe câte unul care era, ca şi mine "iniţiat" în această taină, şi el victimă a vreunui atac nemilos al cuvintelor, ce-l făcuse să înţeleagă că ele nu erau atât de inofensive cum le credeau ceilalţi oameni.
......................................................................................

Capitolul III
Unde se vorbeşte despre teama de cuvinte şi despre o vizită neaşteptată

Am parcurs materialul de la un cap la celălalt, până la ultima filă. N-am dat prea mare atenţie informaţiilor istorice sau de critică literară făcute să satisfacă mai mult curiozităţile cititorilor obişnuiţi, neiniţiaţilor.
Învăţasem să citesc printre rânduri. Ştiam că în spatele aşa-numitelor "cuvinte picturale " se ascundeau de fapt cuvintele cu trupuri, aşa cum le cunoscusem şi eu în seara aceea: cu trupuri furioase, întoarse împotriva mea, de-o materialitate incredibilă.
Le-am recunoscut imediat, nu fără ca privindu-le să nu simt un fel de frison atunci când imaginile de pe hârtie rezonau cu alte imagini mai depărtate şi mai tulburi, din amintirea mea.
Textul rugăciunii persane în care vedeam atât de clar cuvântul cu corp de felină, tughra persană îndărătul căreia recunoşteam un cuvânt cu faţă de om, cuvintele cu coamă şi copite,
cuvântul peşte, cuvântul – copac, din celelalte texte n-au făcut decât să-mi întărească bănuielile.
Ceva mă împingea să-mi continui "urmărirea". Aveam nevoie de un curaj nebun ca să pornesc pe pista asta în care vedeam vălurindu-se – ca Fata Morgana în aerul topit de căldură - irealul, spre care presimţeam că drumul este păzit cu străşnicie şi că orice încercare de apropiere putea să-mi fie fatală.
Ştiam că trebuia să fiu chinuitor de lucid şi de precaut. Am început să-mi schimb traseele obişnuite, să nu mai ies decât cu ochelari de soare, cu pălărie sau şapcă şi aveam grijă să nu apar de prea multe ori în aceleaşi haine ca să nu fiu recunoscut uşor.
Mult timp m-am întrebat de ce din atâţia alţi oameni tocmai eu le trezisem interesul. De ce mă aleseseră tocmai pe mine ca să fiu părtaş la o taină pe care n-o dorisem, care mă bulversase atât de mult, îmi răvăşise viaţa şi care acum mă apăsa ca o povară. O povară neliniştitoare ce mă subjugase, într-un fel, făcându-mă să doresc cu disperare să aflu mai mult.
Mi-am dat seama cât de mult mi se deformase felul de a fi. Devenisem f. atent la cuvinte ce până atunci doar îmi zburau pe lângă ureche fără să o atingă sau peste care doar îmi luneca privirea şi pe care le socotisem total superflue.
Am început să ascult cu atenţie cuvintele pe care mi le spunea liftierul în fiecare dimineaţă, cuvintele pe care mi le spunea vreun trecător necunoscut, frânturi de conversaţie pe care le prindeam din zbor în autobuz, cuvintele timide şi subţiri cu care mă salutau copiii vecinilor, am început să reţin cuvintele pe care le vedeam pe cotorul vreunei cărţi, pe cele care-mi săreau în ochi de pe vreun afiş, sau pliant de reclamă.
Pe fiecare le cântăream în auz, le ciocăneam cu grijă şi le ascultam, le combinam diferit, încercam să descopăr chiar şi printre silabele lor vreun mesaj ascuns, să găsesc în ele indicii codificate care să mă ducă la celelalte cuvinte.
Căutam. Căutam drumul înapoi spre subteran. Cu răbdarea şi perseverenţa căutătorului de aur care strecoară găleţi întregi de pământ mâlos, în speranţa – chiar şi deşartă – a unui minuscul fir de nisip auriu.


Mi-amintesc că într-o după-amiază, mă trezise din aţipeala în care moţăiam de mai bine de vreun sfert de ceas, sunetul piuitor al soneriei.
Am fost puţin surprins. Nu aşteptam pe nimeni la ora aceea şi de obicei nu se întâmpla decât rareori să primesc vizite. ( nu aveam prieteni şi trăiam destul de retras ).
M-am dus să deschid. Era un tânăr până-n treizeci de ani, înalt şi slab, cu faţa osoasă. Mi-amintesc că mă impresionase înălţimea lui aproape neverosimilă, ce-l făcea din când în când să se clatine şovăitor în căutarea unui imaginar punct de sprijin. M-a uimit şi felul lui straniu de a vorbi. Vorbea atât de repede încât mintea cu greu putea ţine pasul cu ritmul grăbit al frazelor lui. Mai întâi am crezut că vorbeşte o limbă străină pe care mă străduiam s-o identific. Spărgea parcă cuvintele-n dinţi ca pe nişte seminţe pe care apoi le scuipa afară.
După câteva clipe m-am acomodat şi am reuşit să-l înţeleg.
Era comis-voiajor. Făcea reclamă la o librărie ce se deschisese de curând şi care se mândrea cu un număr foarte impresionant de cărţi, literatură, lucrări de specialitate, ediţii rare, etc.
Am recunoscut discursul obişnuit al oricărui comis-voiajor care e plătit să-şi laude cu înflăcărare produsul sau firma.
La sfârşit mi-a dat un pliant cu toate informaţiile şi mi-a arătat apoi o cutie cu cărţi pe care o avea sub braţ, spunându-mi că puteam să-mi aleg două dintre ele – cadou din partea firmei.
M-am uitat să văd dacă avea ceva care să mă intereseze. Am ales mai întâi un Shakespeare
subţirel, cu coperţi de carton ieftin, ediţie bilingvă.
M-am uitat apoi mai îndeaproape la celelalte cărţi. Pe una din ele scria cu litere mari, negre:
" POEZIE CONCRETĂ – ANTOLOGIE ".Cuvintele din titlu mi s-au înfipt în ochi ca nişte suliţe. Am ales-o fără să stau mult pe gânduri.
La despărţire, i-am mulţumit şi ne-am strâns mâna cordial.
După ce a plecat, am început să strâng cu o mătură cojile de seminţe care rămăseseră în urma lui şi pe care abia acum le vedeam risipite pe podea. Am început să mă gândesc cu o uimire fără glas la comportamentul complet lipsit de maniere al acestui tânăr, comportament pe care nu l-ai fi bănuit, judecând după înfăţişare, la acest obicei aproape barbar, care îmi repugna total, de a mânca seminţe şi de a arunca cu nepăsare cojile pe jos.
Am strâns tacticos totul, am aruncat resturile şi m-am aşezat pe fotoliu, mirat încă de insolenţa tânărului.
Brusc, am sărit în picioare.
M-am repezit la uşă, am coborât jos pe scară, am urcat la celelalte etaje, dar nu l-am mai văzut. Am sunat la vecinii de deasupra, întrebând dacă la ei nu venise un comis-voiajor de la un magazin de cărţi, etc. L-am descris cum arăta.
Nu, nu venise.
Am coborât chiar în stradă şi m-am uitat îndelung, scrutând depărtările şi trotuarele străbătute de oamenii pestriţi pe care nu-i cunoşteam, care nu mă cunoşteau şi pe care-i vedeam probabil pentru prima şi ultima oară.
Nici urmă de comis-voiajor.
Am mers apoi la toate apartamentele vecine, punând aceleaşi întrebări-tip. Nu, la ei nu venise un astfel de personaj.
Era limpede pentru mine. Din tot blocul, eu fusesem cel vizat.

Capitolul IV
În care vorbeşte altcineva

Răzbunare! Răzbunare! Trag clopotele cuvintelor mele.
Sunt un rege! Şi un nebun. Rege care a înnebunit sau nebun care se crede rege?
Cuvintele m-au detronat. Iată-mă rătăcit într-o lume care nu e a mea şi care mă stăpâneşte ca pe un supus.
Şi totuşi! Eu sunt cel care l-a învins pe Fortinbras!
Acum m-au azvârlit afară, un biet bătrân rege. Trăiesc aici, exilat, umilit şi defăimat, neştiut de nimeni.
Sunt ca într-un puţ părăsit. Nimeni nu încearcă să mai scoată apă. Nimeni nu mai ridică cumpăna cu căldările.
Închis, stau şi strig: Răzbunare! Răzbunare! dar cuvintele-mi sleite nu mai răzbat până sus; se sparg în mii de cuvinte-saltimbanci cu feţe vopsite şi tichii, care în tumbe şi măscări se rostogolesc înapoi spre mine.




Capitolul V



În care se povesteşte cine este, şi de unde vine poezia concretă, aşa cum reiese din propriile ei declaraţii

Palid ca un spectru, m-am întors în camera mea şi am început să mă gândesc la cele întâmplate. Am deschis cartea pe care mi-o lăsase comis-voiajorul, pe coperta căreia scria POEZIE CONCRETĂ – ANTOLOGIE, sperând că ea mă va ajuta să înnod firele pe care deja le aveam.
Am început să citesc:

Poezia Concretă a fost văzută pentru prima oară prin anii '50. Purta o fustă lungă şi roşie şi pălărie de carton. Mulţi din cei care au văzut-o, au fost intrigaţi de comportamentul ei dezordonat şi nestatornic şi au raportat imediat organelor de ordine, încercând s-o descrie care cum s-a priceput mai bine. Unii au descris-o ca pe un obiect plămădit din cuvinte cu diferite forme: ceasornic, clepsidră, măr, etc.




was ist das
wasistdas
wa s as
w s

d s
da s as
dasistwas
das ist was
























Alţii ca pe un simplu desen sau ca un panou de reclamă. Sau ca pe un text în mişcare.





Claus Bremer. Textul conţine cuvintele "a se mişca" şi "a fi în mişcare".


Alţii ca pe un cârd de litere sălbăticite, scăpate din lesă şi împrăştiate pe hârtie.


Ori ca pe un text care se sparge la orice atingere sau chiar pe nişte simple puncte îngrămădite pe hârtie.


S-au spus atâtea lucruri despre ea , care mai de care mai stranii şi mai contradictorii, încât autorităţile cu greu au putut ajunge la o concluzie.
După o urmărire generală, în care toate pieţele au fost împânzite cu afişe de avertisment, Poezia Concretă a fost în cele din urmă prinsă.



În faţa anchetatorului, care i-a aprins o lampă orbitoare-n ochi, a mărturisit totul, punct cu punct:
Cum că, într-adevăr, apăruse pentru prima oară prin anii '50, cum că tipărise texte şi manifeste care aveau ca scop precis destabilizare ordinii şi crearea unui nou curent.
Că plănuise să arunce-n aer, cu explozibile procurate de la organizaţii străine sediul central al Poeziei Tradiţionale şi că ziua şi locul atentatului fuseseră deja stabilite.
Cum că oamenii ei fuseseră:
Ernst Jandl, Eugen Gomringer, Franz Mon, Reinhard Döhl, Helmut Heißenbüttel, Max Bense, Diter Rot, Heinz Gappmayr, Timm Ulrichs, Claus Bremer, Friedrich Achleitner,
Gerhard Rühm, şi alţii.
Că îşi crease o organizaţie afiliată chiar şi în Austria, la Viena care era cunoscută ca DIE WIENER GRUPPE, în jurul lui Gerhard Rühm.
Din ea făceau parte: Friedrich Achleitner ( n.1930), Hans Carl Artmann (n.1921), Konrad Bayer (1932-1964), Oswald Wiener (n.1935).
La insistenţele anchetatorului a deconspirat chiar şi numele a doi colaboratori apropiaţi din America de Nord şi de Sud: E.E. Cummings şi William Carlos Williams.
I se ceruse apoi să explice cu de-amănuntul cum îşi întemeiase mişcarea, după ce principii, cine o finanţase, şi cum avusese de gând să răstoarne regimul în funcţie.
Poezia Concretă încercase mai întâi să se disculpe, spunând că înaintea ei mai fuseseră alţii care avuseseră planuri asemănătoare şi că şi aceştia ar putea fi traşi la răspundere.
Pomenise atunci nume ca Arno Holz, pe care-l învinuise de poezia Phantastus (1898/99), în care –zicea ea – rândurile se grupau în jurul unei imaginare axe centrale. Pomenise apoi o întreagă mişcare: DADAISMUL ( persoanele în cauză erau Kurt Schwitters, Hugo Ball, Raoul Hausmann). După câteva clipe de gândire pronunţase şi numele lui Marinetti care, după cum se ştie, era în legătură cu FUTURISMUL Italian, ce se aventurase încă de mult pe terenul experimentelor lingvistice de tot felul.
Toţi aceştia erau cei care îi finanţaseră de la distanţă organizaţia. Îşi mai amintise şi de alte mişcări, dar la acestea se referise doar în treacăt, cu anumite reticenţe şi fără prea multe argumente: Suprarealismul şi Lettrismul .
Divulgase apoi numele unor complici care o ajutaseră indirect, unii chiar fără să o ştie. De ex. Stephane Mallarme, a cărui simplă lovitură de zaruri îi dăduse mai târziu Poeziei Concrete ideea unei adevărate lovituri de stat; Guillaume Apollinaire, semnatarul celebrelor Calligrammes (1918); Gertrude Stein ce întocmise texte avantgardiste, şi nu în ultimul rând Hans Arp ( 1887-1966)- poetul, pictorul, sculptorul Hans Arp, a cărui poezie bogată în variaţii şi în jocuri de limbaj ( Könige vor der Sintflut , 1952/55; Auf einem Bein, 1955; Worte mit und ohne Anker, 1967; Mondsand, 1960; Sinnende Flammen, 1961; Logbuch des Traumkapitäns, 1965 ) nu făcuse decât să-i încurajeze şi mai mult Poeziei Concrete tendinţele rebele.
Anchetatorul replicase acid că nu-l interesau toate acestea, că majoritatea persoanelor declarate nu mai erau în viaţă şi că, deci nu mai puteau fi puse sub urmărire. În plus, era ştiut faptul că mişcările pomenite fuseseră mai toate dizolvate.
Pe un ton nervos îi ceruse Poeziei Concrete să nu mai încerce alte divagaţii de la chestiunea în cauză şi să revină la subiect.
O întrebase din ce familie se trăgea şi de unde venea numele ei neobişnuit.
Poezia Concretă mărturisise că cel care-i alesese şi-i lansase numele fusese Eugen Gomringer. Acesta se inspirase de la Artele Plastice, care cunoşteau termenul de "artă concretă" încă de prin 1930( Mondrian, Kandinsky).
Cerându-i-se să vorbească mai pe larg despre acţiunile ostile pe care le-a întreprins, Poezia Concretă declarase că nu se dăduse înapoi de la asasinate. Că într-adevăr, crimele care făcuseră atâta vâlvă în presă, în ultimele luni, îi aparţineau. Ea era cea care hotărâse uciderea Metaforei, Simbolului, Imagisticii şi chiar ea ucisese în plină zi toate Convenţiile Formale ale Liricii.
N-avusese nici remuşcări nici procese de conştiinţă. Asta pentru că se golise între timp de interioritate , de gânduri şi de vise, de trăirile de orice fel.
Nu avea nelinişti, nu avea doruri sau nostalgii, iubiri sau regrete. Eliberată de tot balastul simţirilor, putea să colinde nestingherită prin lumea celor neînsufleţite: să se strecoare în viaţa tainică a lucrurilor concrete, a obiectelor. Chiar să se ascundă neobservată printre ele. Uneori se aşeza pe o policioară şi lua forma unui ceasornic.



Alteori privea lumea dindărătul unei ferestre în faţa căreia se lăsa să atârne ca o simplă fâşie de pânză, ca o banală perdea.




aus der geschichte eines alten fensters

Vorvorvorvorvorvorvorvorhang
Vorvorvorvorvorvorvorhang
Vorvorvorvorvorvorhang
Vorvorvorvorvorhang
Vorvorvorvorhang
Vorvorvorhang
Vorvorhang
Vorhang

Ernst Jandl. Titlul poeziei se traduce: "din istoria unei vechi ferestre". Cuvântul de bază al textului este "vorhang" (=perdea.) Autorul pătrunde în interiorul cuvântului şi multiplică o silabă a cuvântului, "vor", care în limba germană este şi cuvânt independent, prepoziţie temporală cu sensul de "înainte de".




Alteori îşi întindea imaginaţia ca pe o peliculă de film.


film
film
film
film
fi m
f im
fi m
f im
f m
fl m
f m
flim
flim
flim
film
f lm
f lm
fl m
f lm
fl m
f m
f lm
fl m
f m
f lm
f m
fl m
f lm
fl m
fl m
fl m
fl m
fl m
fl m
flim
film
flim
film
flim
film



Ernst Jandl

Astfel, neştiută de nimeni, ea observa, asculta, înregistra.

Odată se aşezase în faţa unui tablou şi acesta se reflectase în ea ca într-o oglindă.

Pieter Breughel "Orbii".


Carlo Carduna: "Orbii lui Breughel". Poetul încearcă să redeseneze, prin cuvinte, tabloul lui Breughel. Poezia are două module. Primul redă exact poziţia cortegiului de orbi. Se traduce: "cel fără vedere, care / se ţine de bastonul celui / fără vedere, care / se ţine de trupul celui / fără vedere, care /se ţine de trupul celui / fără vedere, care / se ţine de bastonul celui / fără vedere, care / se ţine de trupul celui fără vedere, care / se prăbuşeşte fără pământ"
Al doilea modul redă forma bisericii care se vede în tablou, în partea stângă. Se traduce: "în stânga rămâne biserica"



Iar altă dată luase chiar chipul unei statui.

Ernst Jandl: "Der Kuß", nach Brâncuşi. ("Sărutul", după Brâncuşi ) "ja"= da

Trebuind să vorbească despre viaţa ei de zi cu zi, Poezia Concretă povestise lucruri curioase: că se hrănea doar cu Limbaj, că se îmbrăca în Limbaj (de aceea purta haine atât de fanteziste), locuia în Limbaj (într-un bloc ordinar, la etajul III ) şi de când se ştia, nu făcuse excursii în străinătate, ci cutreierase în lung şi-n lat Limbajul; îi bătuse, adică, - cu piciorul, sau cu o bicicletă de modă veche - toate cărările, chiar şi cele mai primejdioase şi mai abrupte.
Făcuse multe descoperiri în expediţiile ei curajoase. Dar avusese de-a face şi cu experienţe mai nefericite. Aşa de exemplu, de câteva ori i se întâmplase să se dezechilibreze, să-i alunece piciorul şi să se rostogolească cu ţipăt în prăpăstiile flămânde ale Limbajului, ce păreau că o aşteaptă.
De fiecare dată, însă, scăpase cu viaţă, ca prin minune, îşi legase rănile şi îşi reluase, îndârjită aventurile.
Anchetatorul o întrebase atunci ce putea spune despre textele şi afişele care apăreau unde nu te aşteptai: prin oraş, pe ziduri şi pe uşi, în locuri publice, dar mai ales prin cărţi şi care atrăgeau privirile oricui.
Poezia Concretă răspunsese că acelea erau demonstraţii matematice ale faptului că Limbajul putea fi vizualizat. De către toată lumea. Le făcuseră cei mai năstruşnici şi mai distraţi oameni din mişcarea sa. Aşa că le lipiseră peste tot ca să vadă oricine şi să afle.
Bine, dar nu se gândise ce consecinţe ar putea avea gestul ei? Nu se gândise ce s-ar întâmpla dacă, de ex., Limbajul ar începe să fie fotografiat sau filmat?
Poezia replicase că exact asta încercase să facă şi ea.
Anchetatorul o mai întrebase atunci de ce distrusese toate podurile şi punctele de frontieră ale Sintaxei, de ce minase căile ferate ale Semanticii şi chiar gurile ei de metrou.
Răspunsul era simplu: pentru că Limbajul se putea deplasa aşa mai uşor, fără să mai aştepte la cozi interminabile, fără să mai aibă de-a face cu aglomerări sau blocaje de circulaţie, liber să se transmită vizual, acustic sau grafic.
Poeziei i se pusese apoi o întrebare mai puţin formală: dacă mai avea vreo veste, dacă mai ştia ceva despre Limbaj. Ce se mai întâmplase cu el în ultimul timp.
Ea povestise că, după ce oamenii ei făcuseră acele dezvăluiri publice despre el ( cum că fusese surprins în plină zi grafic şi chiar sonor şi vizual ), Limbajul încetase să mai comunice. Nu mai comunicase nici o idee, nici o trăire sau emoţie de-a sa, nici un gând. Întors asupra lui însuşi, devenise propriul său obiect. În scurt timp se schimbase foarte mult, încât abia mai putea fi recunoscut, chiar de către vechii prieteni, cu care, de altfel rupsese orice relaţie.
Îşi crease legături noi şi fusese văzut în combinaţii neaşteptate care uluiseră şi persoanele cele mai mondene ale high-life-ului de atunci.
Bine, dar de ce o astfel de schimbare?
De câte ori fusese întrebat acest lucru, Limbajul răspunsese că ( erau chiar cuvintele lui ) dorea să modifice "tiparele de gândire şi de percepere vizuală şi sonoră" ale opiniei publice.
Anchetatorul părea să fi pus aceste ultime întrebări mai mult dintr-o curiozitate personală. Odată satisfăcută această curiozitate, el îşi reluase tonul formal şi acuzator.
O întrebase pe P.C. de ce instigase cuvântul să rupă rândurile Sintaxei, să se sustragă disciplinei ei severe, să aibă un comportament sfidător, şi total lipsit de respect, să lipsească de la orele de curs, să se îmbrace cu haine fanteziste şi să renunţe la uniformă, să iasă singur în oraş şi să meargă chiar la teatru.
P. C. răspunsese că voise să-l ajute să-şi regăsească propria libertate şi individualitate. Ea încercase să descopere nu numai personalităţile şi talentele cuvântului ce s-a strecurat afară din incinta Sintaxei, ci şi pe cele ale literelor, eliberate din capsulele cuvintelor.
Anchetatorul o întrebase apoi ce era cu acele aşa-numite "constelaţii" despre care se vehiculase atâta în presă. Erau nişte simple nume de cod sau desemnau ceva real?
Neprimind nici un răspuns de la P.C., anchetatorul o anunţase că îi va arăta mărturiile despre subiectul în cauză ale unora dintre oamenii ei apropiaţi, care însă se dovediseră mai cooperativi la anchetă. Scosese o foaie de pe care începuse să citească:
"Constelaţia este o formă pe care o poate lua Poezia Concretă. Ea este 'prezenţa simultană a câtorva cuvinte, un spaţiu de joacă cu dimensiuni fixe care permite combinaţii şi variaţii din cele mai diferite.'"
Se oprise şi o întrebase pe P.C. dacă era adevărat.
Aceasta confirmase.
Prima constelaţie îi aparţinea lui Eugen Gomringer, -poet născut în 1925, în Bolivia, fiul unei indiance şi al unui elveţian- şi fusese publicată în 1953 în revista elveţiană "Spirale".
Ea arăta în felul următor ( aici anchetatorul se oprise din nou, ridicase privirile de pe foaie şi se uitase atent la Poezia Concretă care începuse să-şi schimbe înfăţişarea, devenind aproape de nerecunoscut):

avenidas
avenidas y flores

flores
flores y mujeres

avenidas
avenidas y mujeres

avenidas y flores y mujeres y
un admirador.

În spaniolă: avenidas= străzi, flores= flori, mujeres =femei, un admirador = un admirator, y = şi.


O altă constelaţie celebră, semnată tot de Eugen Gomringer era şi aceasta:

schweigen ( germ)= tăcere
Anchetatorul privi chipul Poeziei Concrete care se învăluise într-o tăcere de sticlă. Tăcerea ei se condensase în aer şi atârna, suspendată deasupra lămpii şi a biroului.
Anchetatorul avusese atunci o reacţie neaşteptată: sărise în picioare, cu ochii măriţi uimire, ridicase receptorul şi telefonase de urgenţă superiorilor, anunţânându-i că obţinuse de la P. C. nişte informaţii f. importante pe care vroia să le comunice imediat. Vocea de la celălalt capăt al firului îi răspunsese leneşă că peste câtva timp va veni cineva de la centru şi că până atunci ar fi bine să aştepte şi să întrerupă interogatoriul.
Interogatoriul fusese chiar în clipa aceea, suspendat.

Am închis cartea puţin nedumerit. În primele clipe nu-mi era clar cât de mult mă ajuta descrierea acestei anchete.
Apoi am început să cântăresc şi să analizez totul cu atenţie.
Am început să înţeleg că firele se înnodau, totuşi şi că primisem, într-un fel, confirmarea că toate căutările mele nu fuseseră zadarnice.


UN ACT DE CURAJ

CUVÂNTUL 1:
Cine e acolo?


CUVÂNTUL 2:
( intră tropăind ostentativ pentru a înlătura orice suspiciune)
Eu sunt! Nu mă recunoşti?

CUVÂNTUL 1:
A, iar tu? Ce mai vrei? Ţi-am mai spus să-mi dai pace în timpul gărzii. Du-te acasă şi vorbim când mă întorc.

CUVÂNTUL 2:
De ce mă goneşti? Am venit doar să vorbim. N-ai o vorbă bună şi pentru mine?

CUVÂNTUL 1:
(cu ton aspru)
Nu! Ştii că nu-mi place cleveteala cât sunt de strajă. Haide, pleacă!


CUVÂNTUL 2 :


(rămâne nemişcat, în aşteptare )

_

Cuvântul 1:
Haide, haide, şterge-o! Sau n-auzi?


Cuvântul 2:
Pe legea mea, dac-am mai văzut o strajă-aşa de nesuferită!
Bine, o să plec, dar tare mă tem că seara asta va fi atât de lungă pentru tine că o să vezi de două ori soarele în faţa ta şi de două ori în spatele tău!
Am plecat! Cu bine!




Cuvântul 1:
Hei, ia stai puţin, ce tot îndrugi acolo? Ce vrei să spui?


Cuvântul 2:
( aparte)
Hm! Acum ar vrea să-i vorbesc!

( către Cuvântul 1):
Vei sta de strajă, amigos, mult mai mult decât de obicei.
Azi, la amiază, când mergeam năuc pe străzi, aşa cum mi-e felul, am văzut zarvă în oraş: cuvinte adunate câte două, trei, unele strigând de bucurie iar altele cu feţe îngrijorate şi temătoare, cu priviri iscoditoare, şoptindu-şi la ureche lucruri de neînţeles.


Cuvântul 1:
Ei?


Cuvântul 2:
Ţi-aş mai spune, dar ştiu că e interzis să ţii de vorbă o strajă.




Cuvântul 1:
( încurcat)
Ai dreptate. Dar acum spune mai departe, căci vreau să ştiu.


Cuvântul 2:
( satisfăcut)
Aha, acuma nu mă mai goneşti!
Află atunci că au adus iarăşi un străin în oraş.


Cuvântul 1:
Un străin?


Cuvântul 2:
Da, un străin , chiar de rang.


Cuvântul 1:
Pe legea ta?


Cuvântul 2:
Pe legea mea!


Cuvântul 1:
Ah! De aceea am văzut ieri pe drum revărsări de ape şi vârtej de stele! Şi vrei să spui că pentru asta se întăresc străjile?



Cuvântul 2:
Da. Aşa că vei mai sta în post cel puţin două zile.


Cuvântul 1:
( poruncitor)
Prea bine, acum du-te.


Cuvântul 2:
( bolborosind pentru sine)
Ce făptură acră şi morocănoasă!
(Iese)



Capitolul VII
În care se povesteşte ceea ce se va vedea
într-însul


Când m-am trezit, mi-am dat seama că eram într-un subteran plin de umbră şi răcoare. După câteva clipe, când ochii au început să mi se obişnuiască cu întunericul şi să distingă forme, am văzut că mă aflam în nişte imense beciuri cu vin. Eram singur. În jurul meu, butoaiele erau înşirate pe lângă pereţi, uriaşe, cu cepuri de lemn iar peste ele se înălţau altele, în turnuri nesfârşite, până la tavan.
Simţeam foarte puternic în aer mireasma vinurilor. De ce mă aduseseră aici? Ca să cred că tot ce se întâmplase nu fusese decât o plăsmuire a minţii mele înceţoşată de aburii vinului? Ca să cred că toată acea frântură de realitate nu a existat decât pe fundul unui pahar şi deci să încerc să plonjez în adâncurile rozalii ca să caut printre epavele scufundate acolo bucata aceea de timp înmormântată în drojdia de pe fund?
E adevărat că în primele clipe am avut şi eu acest gând: că totul nu a fost decât o fantomă a minţii mele, o fantomă turmentată şi împleticită ivită dintre butoaiele acestea cu vin şi din aerul plin de miresme al beciurilor.
Dar apoi mi-am amintit totul şi am înţeles că asta nu era decât o diversiune ca să mă facă să uit ce se întâmplase, că aceste butoaie mascau, ca o explicaţie ordinară, intrarea într-o lume secretă.
Totuşi, undeva trebuia să mai fi rămas vreo urmă, să mai dau de vreun semn.
M-am ridicat şi am început să caut bâjbâind, luându-mă după razele subţiri care mai destrămau umbrele aproape opace ale butoaielor.
La un moment dat am zărit ceva pe podea care mi-a atras atenţia. Era o poezie concretă căzută pe jos.


etwas auf den boden

etwas auf dem boden
ins auge fassen
etwas ins auge gefaßtes
vom boden aufheben
etwas vom boden aufgehobenes
in der hand halten
etwas in der hand gehaltenes
aufmerksam betrachten
etwas aufmerksam betrachtetes
zu boden lassen
etwas zu boden gelassenes
fortkriechen sehen.
1

ceva pe jos
a-ţi cădea privirea pe ceva de pe jos
a ridica de jos ceva pe care ţi-a căzut privirea
a ţine în mână ceva
ce-ai ridicat de jos
a privi cu atenţie
ceva ce ai ţinut în mână
a lăsa jos ceva ce ai privit cu atenţie
a vedea plecând mai departe, târâş,
ceva ce ai lăsat jos. (Autor Ernst Jandl)


Am ridicat-o mirat, am scuturat-o de praf şi am ţinut-o puţin în palmă, ducând-o în dreptul ochilor.
Am privit-o cu atenţie. Câteva secunde numai. Apoi am aşezat-o din nou, cu grijă, pe podea, exact în locul din care o luasem.
O priveam acum de sus. Brusc, mi-am dat seama de similitudinea gesturilor.
Am rămas câteva secunde nemişcat, încordat, aşteptând finalul pe care-l bănuiam.
O voi vedea pornind încet, chiar sub ochii mei, pe podea.
Aşteptam.
S-a ridicat dintr-o dată, mi-a strâns mâna cu un gest scurt, dar hotărât, a îngăimat un salut şi a pornit-o cu paşi grăbiţi spre ieşire.
Buimac, am luat-o pe urmele ei.
Am străbătut în tăcere încăperile beciului, care acum vedeam că se înlănţuiau într-o reţea aproape interminabilă.
Apoi peisajul s-a schimbat: am ajuns în nişte culoare strâmte pe unde treceau fulgerător alte poezii.
Deja nu mai distingeam poeziile de poeţi. Era un freamăt neîncetat de poeţi în formă de poezie, de poezii în formă de poeţi.
Deodată a apărut un călăreţ în goană, pe un cal alb, lucios.
E calul lui Apollinaire! mi-am spus. Cum de i l-o fi furat?
- Hei, hei !! am strigat în urma lui. Unde fugi? Ăsta nu e calul tău! Puneţi mâna pe el! Prindeţi-l!
În câteva secunde, călăreţul s-a topit în zare, într-un nor de praf.
Hm, îl pierdusem...
Nu mai avea nici un rost să-mi trimit valetul în căutarea lui.
- Bine-ai venit, îmi spuse o poezie tânără şi zveltă care se oferi să-mi fie călăuză în schimbul a câţiva gologani şi a unei ceşti de vin fiert.
I-am răspuns scurt că n-aveam nici un ban şi că doream să fiu lăsat singur.
- Nu e nici o problemă, mi-a răspuns ea. E un atelier de poezii concrete chiar pe colţ. Poţi să te duci acolo şi să-l rogi pe poet să-ţi compună câteva monede. Vii apoi şi-mi plăteşti.
Am plecat năucit.
Simţeam că trebuie să mănânc ceva. Am început să mă uit în jur. Nici un han, nici o brutărie.
Mi se făcea tot mai foame.
E adevărat că mai aveam câteva resturi de poeme în desagă pe care le păstrasem cu zgârcenie până acum, dar se învechiseră şi în plus n-ar fi ajuns şi pentru mine şi pentru valetul meu.
Mai întrezăream totuşi o posibilitate la care nici nu vroiam să mă gândesc: pomul în care creştea mărul mare şi roşu al lui Reinhard Döhl.



Dar ştiam că n-aveam voie să fac asta. Orice puteam, dar nu să şi muşc din mărul acela.
Arşiţa creştea.
Ajunsesem în dreptul lui.
Nu, nu voi mînca! Cu nici un preţ! mi-am spus.
Valetul mă privi cu înţeles şi-mi spuse:
- Ştii ce se spune prin părţile acestea? Că dacă guşti, devii şi tu poet!
Nu! mi-am spus, hotărât să nu fac nici un gest. Eu nu sunt poet. La urma urmei nici nu am talent. Nu e de mine!
Şi-n acelaşi timp, am întins mâna, fără să ştiu nici eu de ce spre măr şi l-am apucat. Nu mai ţin minte când am muşcat.
Am simţit că alunec de pe cal şi cad în jos, mă prăbuşesc ca şi cu un ascensor cu cablurile rupte într-o prăpastie de zeci de etaje.
M-am trezit, simţind încă durerea izbiturii.

- A! Ştiu! Tu trebuie să fii unchiul tatălui meu sau bunicul nepoţilor mei.
Am ridicat capul să văd cine-mi vorbise. Am văzut un tânăr foarte înalt, de o înălţime neobişnuită. Mi s-a părut cunoscut. Sigur îl mai întâlnisem undeva.
- Nu înţeleg, am îngăimat.
Amintirile începeau vag să mi se limpezească: era comis-voiajorul care sunase în ziua aceea şi-mi adusese cărţi.
- Cum nu înţelegi? se ridică el brusc. Nu o cunoşti pe mama mea care îmi e mătuşă şi soţie?
-Nu.
-Şi nici pe tatăl meu care îmi e unchi şi văr? De gradul I, fireşte...
-..Nnnu
-Asta pentru că nu ştii că şi ei, la rândul lor, sunt soţi. De mici se îndrăgesc.

Cineva a trecut pe lângă noi, alene, abia atingând pământul: era un text A făcut o mică reverenţă când a ajuns în faţa tânărului cu care vorbeam, mi-a arucat şi mie o privire curioasă, apoi s-a depărtat încet.
Tânărul l-a salutat şi el iar cuvintele sale au alergat în urma textului şi l-au bătut pe umăr. Textul s-a întors încă o dată, şi ne-a zâmbit.
-Ai văzut? m-a întrebat tânărul. A observat că eşti străin.E dintr-o familie nobilă. E un text de nădejde, discret şi credincios. Dar şi el şi toţi ai lui sunt învrăjbiţi cu familia ducelui. Au loc tot timpul dueluri.

Un cuvânt a venit şi mi-a adus un scaun. Într-adevăr, acum realizam că eram obosit şi că aş fi vrut să mă aşez.
-Nu te aşeza! îmi spuse tânărul. Încearcă-l mai întâi, s-ar putea să fie o cursă.
L-am încercat. Încheieturile erau bine legate şi părea destul de rezistent. M-am aşezat.

Tânărul m-a făcut atent. L-a câţiva metri de noi am zărit un text care făcea tumbe în iarbă.
Se urca apoi în copaci, cobora şi se aşeza în cele mai caraghioase poziţii. Asta pentru că,
- mi-a explicat tânărul- el susţinea că vrea să-l vadă pe fiecare în alt fel.
Stătea în mâini, se întorcea pe spate, într-o parte, se ghemuia la pământ, îşi acoperea când un ochi, când celălalt, zicând că el vrea să vadă lumea mereu altfel.

L-am întrebat pe tânăr unde mă aflam, cine erau toate aceste personaje ciudate, şi cum trebuia să mă port cu ele.
-Întreabă-l pe el, mi-a zis tânărul şi mi-a arătat un text încruntat, îmbrăcat în armură şi coif. Era probabil o strajă.

nein
nein
nein
nein
nein
nein
nein
(beantwortung von sieben nicht gestellten fragen)

Nu părea dornic de conversaţie, aşa că am renunţat să-l mai întreb.
Tânărul mi-a făcut semn să-l urmez. Am început să coborâm pe nişte scări din cuvinte:




-Ai grijă, mi-a spus tânărul. Pe fiecare treaptă, timpul curge altfel.
Vor trece ore întregi până când vom ajunge jos.
Într-adevăr, aşa a fost.
Am coborât de pe scară după nenumărate ceasuri trăite pe fiecare treaptă.Nu înţelegeam ce era cu scara aceea stranie, de ce o coborâsem atât de greu şi de ce ne răpise atâta timp.
-Să nu crezi c-a fost pierdere de timp, îmi spuse tânărul. De fapt, luând-o pe-aici, am câştigat mult mai multe ore, mult mai mult timp, pe care acum îl luăm cu noi. Priveşte, mi-a zis, şi mi-a arătat toată grămada de timp pe care o câştigasem. Era legată strâns cu o acoladă.

- Asta ca să nu scape, mi-a explicat el. Când nu nu ne va mai ajunge timpul, îl dezlegăm pe ăsta şi luăm cât ne trebuie.E un timp de rezervă, numai al nostru, de care nici orologiile şi nici clepsidrele nu ştiu.
Eram prea obosit ca să mă mai bucur.
- Se crapă de ziuă? l-am întrebat pe însoţitorul meu, simţind că în jur se face lumină.

-Nu, undeva în preajmă este cuvântul "lumină". Să nu-l priveşti în faţă, te poate orbi.
A scos o oglindă şi mi-a întins-o. L-am privit în ea, simţind, cu bucurie, că şi el mă priveşte.
Cuvântul era spart în mii de fotoni coloraţi ai luminii care se revărsau în nuanţe de curcubeu.

Am ajuns apoi pe marginea unui alt text straniu.
- Textul ăsta a înghiţit totul şi s-a prăbuşit în el însuşi, ca într-o prăpastie fără fund, mi-a explicat însoţitorul meu, şi a tras după el, în hăurile lui tot restul lumii.
- Tot restul lumii...am repetat încet, aproape neauzit.
-Nu, inutil, îmi spuse tânărul. Nu poţi s-o mai salvezi. Textul a înghiţit-o de mult şi a mistuit-o în intestinele lui flămânde. Au mai fost unii care au încercat s-o mai salveze dar au sfârşit şi ei înghiţiţi de text.


-Asta ce mai e? am întrebat.
-Fii atent, textul o să explodeze !!! urlă tânărul .
M-am aruncat la pământ. A urmat o explozie îngrozitoare. Bucăţi de cuvinte moarte, unele mai zvâcnind încă, amestecate cu pământ, au căzut peste mine.
-Eşti rănit? mă întrebă el.
Nu, n-aveam nimic, doar că bubuitura mă ameţise. Dar apoi mi-am dat seama că în urechea stângă simţeam o durere surdă.
Era ca şi cum portiţa urechii mi se închisese căzând cu zgomot peste auzul meu care rămăsese prins înăuntru, fără scăpare, ca într-un lift blocat.
Urechea începea să mă doară iar coridoarele ei strâmte, cu scări în spirală se strângeau ca o cochilie de melc. Cuvinte urcau şi coborau în goană.
Într-o fracţiune de secundă am înţeles că acolo era suspendată şi grădina în care adormisem şi că tot acolo zăceau îndosariate şi căutările mele de după aceea.

Apoi a urmat o altă explozie. Nu mai înţelegeam nimic. Nu mai vedeam nici un text în preajmă.
Începuse războiul.
Gândul acesta a trecut pe lângă mine fără să mă atingă.
Puteam să adorm chiar acolo, în câmp şi să-i ignor. Să mă las să lunec lin şi neauzit în somnul străbătut de vise colorate şi de umbre aurii al grădinii mele, să adorm şi să nu mai aud nimic, nici vâjâitul obuzelor, nici răpăielile gloanţelor. Să mă învălui, chiar aici, în mijlocul lor, ca într-un abur, în grădina ce, într-o clipă de neatenţie, îmi zburase din suflet lăsându-mă spânzurat între lumi, bântuind ca o stafie prin golurile minţii mele.
Abia acum, când auzeam bubuiturile exploziilor şi vedeam gropile pe care le săpau obuzele, înţelegeam lămurit că... nu eram eu. Că nu fusesem eu, ci doar umbra mea, ce se strecurase, afară, în seara aceea, prin portiţa urechii.
Pe care din întâmplare, o uitasem deschisă.



îNCEPe jOCul dE-a pOeZia cOnCRetA

pARTEA a doUa

"C'est peut-être l'enfance qui approche le pleus de la vraie vie"
(Andre Breton)

An-tan-tichi-tan
Diese-mane-pe
Diese-mane-
Compa-ne
An-tan-te!

Degetul copilului se îndreptă spre mine. "Ieşi afară tu!" spuse el. Trebuia deci să mă pun şi să-i caut pe ceilalţi.
M-am întors cu faţa la perete şi am început să număr tare şi rar, ca să le dau timp să se ascundă: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10! Cine nu-i gata îl iau cu lopata!
M-am întors şi m-am uitat în jur.
În stânga erau blocurile vechi, f. înalte, înconjurate cu copăcei şi plante sălbatice şi mai la dreapta un maidan cu tot felul de obiecte aruncate în care de multe ori mai puteai pescui lucruri într-o stare bunicică: un radio vechi sau un samovar, vreo carte cu poze, vreo roată de bicicletă sau altceva.
Pe colţ era un atelier de pălării.
Nu zăream pe nimeni. Totul era pustiu. Pe trotuarul celălalt, a trecut repede, ca o umbră abia zărită, o damă de pică f. frumoasă cu valetul ei.
Trebuia să încep să-i caut pe copii.
Era acolo şi o magazie veche căreia nu-i dădusem prea multă atenţie. Acum îmi dădeam seama că putea fi o ascunzătoare excelentă. M-am dus cu pas întins spre ea. Am intrat încet, puţin speriat şi imediat am auzit zgomotul unei vagi mişcări.
"Aici sigur s-a ascuns cineva!" m-am gândit. M-am îndreptat tiptil spre locul de unde mi se păruse că venise zgomotul: am dat peste o cutie mare de carton, m-am aplecat, am ridicat capacul şi...
L-am găsit acolo, ghemuit ca un iepuraş sau ca un spiriduş, printre oglinzi şi jucării muzicale, cu o scufie cu clopoţei pe cap (de unde şi-o fi luat-o?), ascuns după o brioşă, colorat tot, mirosind a scorţişoară, o vietate ghiduşă şi frumoasă, încordată ca un arc, l-am recunoscut imediat, era el...Poetul!
- Te-am prins! Am strigat atunci şi într-o clipă l-am apucat de chică, de frică să n-o zbughească.
A trebuit apoi să-mi destăinuie toate secretele lui şi să-mi arate unde-şi ţinea poeziile.
M-am mirat de poeziile lui: unele erau ca nişte ace de gămălie, altele ca nişte mărgele şi ultima pe care o scrisese erau două mere coapte, cu mult zahăr topit pe deasupra.
Ne-am aşezat amândoi turceşte, am întins poeziile pe jos şi am început să ne jucăm. Pe cele dulci şi calde le-am mâncat imediat.
I-am spus că trebuie să-mi fac lucrarea de diplomă despre poezia concretă şi că am nevoie de poeziile lui, c-o să trebuiască să le fotografiez, să le copiez şi pe unele l-am rugat chiar să mi le împrumute.
Mi-a zis că nici să nu mă gândesc la aşa ceva. Nu mi le dă pe acelea. N-am decât să fac copii din cărţi.
M-am întristat brusc.
Şi eu ce o să fac? Cum o să scriu? Cum o să analizez fără poezie?
- Fă-te tu poezie! mi-a zis.
El nu bănuia că nu eram deloc poet, că nu mă interesase niciodată să scriu poezie, că nici n-aveam înclinaţie spre aşa ceva - n-aveam talent, cum se spune - că nu făcusem până atunci decât câteva încercări modeste de proză şi nimic mai mult.
Oricum, mi-am zis, o să fac ce o să pot.
Am înţeles că nu puteam vorbi despre poezia lui fără să încerc să fiu şi eu cât de cât artist.
Bine, dar ce o să zică comisia? mi-a trecut ca un fulger prin minte.
M-am ruşinat de acest gând şi mi-am amintit de bucuria cu care-l descoperisem pe el acolo, sub cutii, ca pe o jucărie fermecată, înconjurat de poezii colorate.
Da, pentru el o să scriu, pentru el!
Şi o să încerc şi eu să fiu artist ca el.
Am luat nişte carioci şi m-am apucat de scris.
Un melc mi-a traversat domol foaia pe care scriam.
Nu l-am alungat, l-am lăsat să treacă, pentru că - mi-am zis, se potrivea în peisaj.

"An-tan-tichi-tan" au început să-mi revină crâmpeie de amintiri.
Poezia şi jocul sunt înrudite în mod clar, poezia este chiar joc.
M-am dus spre bibliotecă şi am scos de acolo o carte groasă pe care scria "Homo ludens" şi un nume: Johan Huizinga.
Am răsfoit-o şi am găsit ceea ce căutam: capitolul "Jocul şi poezia".
"Poiesis este o functie ludica. Ea se desfasoara într-un spatiu de joc al mintii, într-o lume proprie pe care si-o creeaza mintea, o lume în care lucrurile au alt chip decât în "viata obisnuita" si sunt legate între ele prin alte legaturi decât prin cele logice.
Daca admitem ca seriozitatea este ceea ce se poate exprima corect în termenii vietii obiective, atunci poezia nu devine niciodata serioasa. Ea se afla în acea parte a seriozitatii, în acea parte mai originara, în care îsi au loc copilul, animalul, salbaticul si vizionarul, adica în domeniul visului, al extazului, al betiei si al râsului."

Într-adevăr, aşa este.
Poetul este prin excelenţă o fiinţă jucăuşă, pusă pe şotii. El încearcă să fenteze realitatea, să-i joace farse. Se ascunde de ea sau îi sare îndrăzneţ în cale, pune piedică şi se amuză apoi copios s-o vadă căzând cu zgomot din înălţimea ei orgolioasă, strivită sub propria-i greutate.
El poate răsturna întreaga construcţie a realităţii ca pe un castel de nisip.
Poetul nu are de făcut decât să dea cu zarul şi să sară dincolo de tuşe, afară din terenul realităţii şi apoi "să dea nestingherit o raită prin lumea libertăţii."1
Poetul ascunde sensul în poezie, îl piteşte după cuvinte şi-l lasă pe cititor să-l caute - uneori dezorientat, el îşi permite variaţii ludice şi "nepăsătoare inconsecvenţe", el se joacă cu cuvintele şi cu sunetele, e un mic spiriduş care poate răsuci lumea după bunul plac.
Am redeschis cartea lui J. Huizinga.
"Ca sa poti întelege poezia, trebuie sa te învesmânti în sufletul copilului ca într-o camasa fermecata si sa admiti ca întelepciunea copilului este mai presus decât aceea a barbatului. Aceasta natura primordiala a poeziei se afla cel mai aproape de notiunea pura a jocului."
M-am ridicat brusc de la masă: O cămaşă fermecată, aşadar! Asta e ceea ce-mi trebuie. Dar unde aş putea găsi aşa ceva?
Aveam, ce-i drept o pereche de conduri fermecaţi pe care-i ţineam aruncaţi printre celelalte încălţări, într-un dulap, deci nu puteam să mă plâng, iar pe lângă asta, covorul din camera mea cu franjuri şi cu modele vechi, orientale era unul zburător.
Dar o cămaşă fermecată îmi lipsea, ce-i drept, şi simţeam acum clar că, fără ea, nu m-aş fi putut niciodată aventura în zona poeziei.
Am încercat mai întâi printr-o formulă fermecată:


Blaş-blaşă
Căm-cămaşă
Apari, răsari
În case mari!


Bliş-blişă
Cim-cimişă
Ipiri, risiri
In cisi miri!

Bleş-bleşă
Cem-cemeşă
Eperi, reseri
En cese meri!

Bloş-bloşă
Com-comoşă
Opori,rosori
On cose mori!

Furat de joc, am uitat de cămaşă şi m-am întors din nou la cărţile şi la lucrarea mea care se vroiau ceva serios.
Gabriel Liiceanu în prefaţa la "Homo ludens":
"Daca jocul este o experienta simulata a nedeterminarii, s-a spus, atunci înseamna ca el este unica modalitate a distantarii fata de tot ceea ce în viata curenta înseamna loc fix, dependenta, reglare. Caci, chiar reglementat, jocul termina prin a ne da constiinta gratuitatii ascunse în orice angajare si în masura în care scoate la lumina procentul de arbitrar ce rezida în orice întreprindere umana (sau cosmica), denuntând gravitatea doar ca pe una din fetele posibile ale lucrurilor – jocul este o garantie palpabila si întretinere constanta a reflexului libertatii, nu doar libertate cautata, promisa, propusa sau visata."

Trebuia totuşi să încerc să mă apropii de Poezie. Să scriu despre Poezia Concretă.
Ştiam că nu-mi va fi deloc uşor şi că o să-mi dea multă bătaie de cap. Mi se spusese că e o zonă greu accesibilă.
Într-adevăr, era greu de ajuns până acolo. Dar zărisem totuşi o pungă de poezii concrete, sus de tot, pe ultimul raft din bufet. Păreau f. departe. Oricât m-aş fi ridicat pe vârfuri şi mi-aş fi întins mâinile, tot n-ajungeam la ele.
E adevărat că aş fi putut să iau un scaun şi să mă sui pe el şi recunosc că am şi făcut-o.
Dar oricât m-am întins, tot n-am reuşit.
Privind cu jind la punga colorată, mi-am dat seama că singura posibilitate ar fi să pun două scaune unul peste altul şi să mă urc pe ele.
Zis şi făcut. M-am cocoţat cu teamă până sus, am întins mâna şi am apucat punga. Din două mişcări mi-am umplut buzunarele cu poezii concrete, am legat punga la loc, am pus totul cum fusese la început şi am şters orice urmă.
Acum aveam material suficient. Le voi comenta. Şi le voi ronţăi, mi-am zis.
Am început să le desfac tacticos şi să mă uit la ele. Fiecare avea altă formă şi altă culoare. Unele erau pline cu sirop de mure, altele erau umplute cu sunete, unele erau mici obiecte pe care nu le puteam mânca, din sticlă sau din plastic, imprimate cu texte, una era un dreptunghi din cuvinte, gol la mijloc, alta o piramidă plină cu vorbe, sau o clepsidră, sau nişte rotocoale desfăşurându-se unul într-altul, alta nişte colţuri de stea.


Ernst Jandl: Călătorie. Vârful săgeţii conţine cuvântul "spre" iar linia, cuvântul "Bayern" (denumirea unei regiuni din Germania).


Claus Bremer: Traducerea textului este "a ocoli pentru a merge mai departe"


1 Ernst Jandl: "timpul trece". Piramida e formată din cuvântul: "vesel".

2 Eugen Gomringer. În limba germană "Möwe" înseamnă "pescăruş".

3 Eugen Gomringer
4 Ernst Jandl: "gesturi: un joc". Motto-ul e o parodiere a sintagmei "freut euch des Lebens"= bucuraţi-vă de viaţă.

"kreisel" = titirez, sfârlează; reise = călătorie; "glaube" =credinţă; "laub"= frunziş; pendel= pendul; ende = sfârşit.



gadji beri bimba

gadji beri bimba glandridi laula lonni cadori
gadjama gramma berida bimbala glandri galassassa laulitalomini
gadji beri bin blassa glassala laula lonni cadorsu sassala bim
gadjama tuffm I zimzalla binban gligla wowolimai bin beri ban
o katalominai rhinozrrossola hopsamen laulitalomini hoooo
gadjama rhinozerossola hopsamen
bluku terullala blaulala loooo (…)


Seepferdchen und Flugfische

tressli bessli nebogen Leila
flusch kata
ballubasch
zack hitti zopp

zack hitti zopp
hitti betzli betzli
prusch kata
ballubasch
fasch kitti bimm (…)


Cele două poezii ţin de mişcarea dadaistă şi sunt primele dintre aşa – numitele "poezii fără cuvinte", sau "poezii sonore". Autorul este Hugo Ball, întemeietor al mişcării Dada din Zürich.
Poetul a renunţat cu totul la limbaj. Cuvintele nu-şi găsesc vreun înţeles în nici una dintre limbile cunoscute. Poetul foloseşte o limbă stranie şi necunoscută, creată de el însuşi.
Mai târziu, poezia concretă se va aventura şi ea în această zonă a poemelor sonore, în care sunetele s-au rupt de cuvânt şi au ieşit din sfera sensului.
Titlul celei de-a doua poezii se traduce "căluţi de mare şi peşti zburători".

Am început să citesc la întâmplare una din poezii:

baum
baum kind

kind
kind hund

hund
hund haus

haus
haus baum

baum kind hund haus




Eugen Gomringer
"pom
pom copil
copil
copil câine
câine casă
casă
casă pom
pom copil câine casă"


Fiecare cuvânt agăţa alt cuvânt pe care-l trăgea în urma lui şi acesta, se prindea de un altul până când se făcea un cerc mare pe care-l recunoşteam:


Ţăranul e pe câmp,
Ura, drăguţa mea!
El are o nevastă,
Ura, drăguţa mea!
Nevasta, un copil,
Copilul o dădacă,
Ura, drăguţa mea!
Dădaca un pisoi,

Ura, drăguţa mea!
Pisoiul prinde şoareci
Şi şoarecii la brânză,
Ura, drăguţa mea!
Şi brânza e-n butoi,...
etc, etc, etc.


Eram în mijlocul cercului şi trebuia să-mi aleg "nevasta". M-am uitat în jur şi am ales-o fără să stau mult pe gânduri, pe Anca. ( asta pentru că ea îmi dăduse ideea pentru poezia asta. Îi arătasem şi ei textul şi îmi spusese: Nu vezi că seamănă cu "ţăranul e pe câmp"? Nu mai ştii? Jocul ăla pe care l-am jucat demult, mi se pare că m-ai ales chiar pe mine ca nevastă.)
Anca l-a ales pe Mircea drept copil. ( normal, Mircea era fratele ei mai mic. Toţi ştiam că-l va alege pe el.)

Mircea a ales ca dădacă o fată pistruiată, pe Bianca.
Când Bianca a vrut să-l aleagă pe eugen, puştiul a izbucnit: Nu, nu e aşa, nu se joacă aşa!
Toţi ne-am oprit: Dar cum?
El a început:


pom
pom copil
copil
copil câine
câine
câine casă
casă
casă pom
pom copil câine casă

Ce mai e şi asta? A strigat Bianca. El a explicat: Nu înţelegeţi? Şi a început să fredoneze pe melodia de mai înainte:


Pomul are un copil
Copilul un căţel
Căţelul are-o casă
Casa are-un pom

Ei, vedeţi? Nu e mai frumos aşa? Cine vrea să fie pomul?
Nu mai ştiu dacă ceilalţi acceptaseră sau nu ideea lui eugen. De fapt, dacă-mi aduc bine aminte, cred că ne continuasem jocul ca la început, fără să-i dăm prea multă atenţie puştiului inovator. În câteva secunde, toţi uitaseră de jocul cu versuri stranii inventat de eugen.
Ţăranul pornise din nou pe câmp, în căutare de nevastă, de copil, de dădacă, de pisoi, de butoi.
Ideea cu pomul, copilul, câinele şi casa fusese tacit dar definitiv respinsă.

Am luat o altă poezie:


Aaaa, ştiu, ştiu! Am zâmbit şi imediat mi-au venit în minte:
Am dat apoi peste o numărătoare stranie:
eis
zweig
dreist
vieh
füllf
ächz
silbern
ach
neu
zink

Ernst Jandl: Reihe (=Rând)
Poezia e un joc de cuvinte creat pe modelul numărătorii de la 1 la 10. Este o falsă numărătoare: cuvintele nu denumesc numere, se aseamănă f. mult cu denumirile acestora, sunt însă substantive comune.
În limba germană:
Unu = eins. În text: eis = gheaţă
Doi = zwei. În text: zweig = ramură
Trei =drei. În text: dreist =obraznic, insolent
Patru =vier. În text: vieh = vite
cinci = fünf. În text: fülff =; (cuvânt fără sens, inventat de poet )
şase = sechs. În text: ächtz = suspin
şapte= sieben În text: silbern = de argint
opt = acht În text: ach =ah
nouă = neun. În text: neu = nou
zece = zehn. În text: zink = zinc.

Cum se poate citi poezia aceasta?
Numerele au prins formă. Nu mai sunt abstracţiuni, ci s-au transformat – unele din ele – în ceva extrem de concret.
Unu a vrut să treacă înot un râu, dar fiind vreme de iarnă, în timp ce înota, gheaţa l-a prins ca într-o chingă şi n-a mai putut scăpa oricât s-a zbătut.
Doi care era pe mal a văzut totul, dar n-a avut curaj să se arunce după el şi, de durere s-a despicat în două ramuri de copac.
Tot în ziua aceea, dar în alt cartier s-a întâmplat altceva important.
Trei se cunoşteau de mult unul cu celălalt, dar se certau tot timpul între ei şi-şi aruncau în faţă obrăznicii de tot felul. În ziua aceea, pentru că obrăzniciile fiecăruia întrecuseră orice măsură, au hotărât să se despartă definitiv. De atunci, trei a dispărut fără urmă.
Patru nu s-a remarcat niciodată, pentru că păştea liniştit în chip de vite într-o poiană, păzite de un copil-cioban.
Cinci a fâlfâit de cinci ori pe deasupra şi a zburat mai departe.
Şase a suspinat mult timp după o formă concretă, dar neputând-o găsi, a devenit în cele din urmă un suspin prelung.
Despre Şapte se spune că locuia într-un turn cu totul şi cu totul de argint, cu câte şapte odăi. Fiecare odaie avea câte şapte uşi şi câte şapte ferestre, toate îmbrăcate în argint. Cheile de la odăi erau atârnate în câte şapte pomi, în care creşteau câte şapte mere de argint.
Opt a tresărit de mirare auzind povestea lui şapte şi un "ah!" admirativ i-a scăpat din gâtlej.
Nouă era tot timpul nou-nouţ, ca scos din cutie.
Zece nu şi-ar fi putut permite situaţia lui şapte. La el în casă nu era nimic de argint. Totul era dintr-un metal ordinar şi aproape necunoscut, din zinc.


**

-LINIŞTE!!! Se auzi strident în toată sala.
Eram din nou la proces. Recunoşteam totul: perucile pudrate, de modă veche, ciocănelul cu care se lovea-n masă pentru a se face linişte, robele negre cu gulere albe ale juraţilor, boxa inculpatului – în care mă şi aflam -, cei doi avocaţi, grefierul, etc.
-Aceasta nu este o lucrare de diplomă! se ridică avocatul acuzării. Aşa cum a decurs până aici, e limpede că e o... aiureală. Mai mult decât atât, e un fals! Şi voi expune în cele ce urmează, pe scurt, punctele de acuzare:
1. nu are spirit critic
2. îi lipseşte seriozitatea
3. nu are spirit analitic
4. nu are rigoare
5. nu are metodă.
Şi, ceea ce e cel mai grav: afirmaţiile sale nu au un fundament critic.

Spaima adia pe lângă mine ca un vânt rece. Vroiam să mă apăr, dar nu ştiam cum să încep. Mi-am amintit de formula "onorată instanţă", care ştiam că se folosea la procese. Am început nesigur:
-Onorată instanţă, daţi-mi voie. Am dovezi...
Se auzi din nou lovitura ciocănelului care încheia o secvenţă şi deschidea o alta.
Mi s-a dat cuvântul.
- Vroiam să spun..., m-am oprit puţin ca să-mi adun gândurile. Apoi am continuat:
chiar poeţii vorbesc despre poezia concretă ca despre un joc.
Am scos grăbit o hârtie împăturită pe care am desfăcut-o şi, întorcându-mă spre sală, am citit cât am putut de rar şi de răspicat, făcând sforţări să-mi biruiesc emoţia:
-Eugen Gomringer scrie în eseul "de la vers la constelaţie" (vom vers zur konstellation)

"noua poezie este simplă şi poate fi percepută vizual atât ca întreg, cât şi pe părţi. Ea devine un obiect ce se cere privit şi utilizat: obiect al gândului şi al jocului. Trăsăturile lui ar fi: scurtime şi concizie. Se întipăreşte uşor în minte şi se memorează mai ales ca imagine. Serveşte omului de astăzi prin evidentul său caracter ludic iar poetul îi slujeşte prin talentul său deosebit pentru această joacă. El este cel ce cunoaşte regulile jocului şi ale limbii: inventatorul noilor formule."(...)
contribuţia noii poezii constă în forma sa concentrată, economică şi în tăcerea ei. tăcerea e cea care deosebeşte noua poezie de poezia individualistă.
ea se bazează pe cuvânt. (...)
cuvântul îşi pierde caracterul său absolut în anumite combinaţii cu alte cuvinte. noi vrem să evităm acest lucru în poezie. totuşi nu dorim să-i dăm acea pseudo-independenţă pe care i-au acordat-o mişcările revoluţionare. (...)
vrem să-i păstrăm individualitatea şi în combinaţie cu alte cuvinte, şi de aceea îl punem, sub forma constelaţiilor, în relaţie cu alte cuvinte.
constelaţia e cea mai simplă modalitate de a forma o poezie ce se sprijină pe cuvânt.
ea conţine un grup de cuvinte- aşa cum o constelaţie conţine un grup de stele şi devine o formaţiune astrală.
constelaţia este o configuraţie şi, în acelaşi timp, un spaţiu de joc cu dimensiuni fixe. Ea face posibil jocul. (...)
constelaţia e orânduită de către poet. el trasează spaţiul de joc, el stabileşte câmpul de forţe şi lasă să i se întrevadă posibilităţile. cititorul, noul cititor prinde sensul ludic şi intră în joc. (...)
odată cu constelaţia se iveşte ceva nou în lume. Ea este o realitate în sine şi nu o poezie despre... constelaţia e o provocare."
Aşadar chiar în manifeste şi în textele teoretice se vorbeşte despre ipostaza de joc a Poeziei Concrete. Pot deci să le urmez cuvintele, să iau ad literam ceea ce poeţii au spus şi să mă joc de-a poezia concretă: s-o analizez jucându-mă.
Aş fi fost vinovat dacă nu aş fi răspuns la provocarea ei. Dacă aş fi trecut pe lângă ea, fără să intru cu adevărat în jocul ei. Dacă aş fi îndreptat spre ea toată artileria grea a clişeelor literare şi a criticii tradiţionale.
Poezia Concretă este atât de îndrăzneaţă şi de imprevizibilă, atât de nonconformistă şi de ingenioasă, încât nu poţi sta prea mult în preajma ei fără să nu te molipseşti de îndrăzneala ei fără limite.
Ea nu doreşte explicaţii pentru textele sale. Efectul lor asupra cititorului este imediat şi total. Criticul, ca intermediar este aproape în plus. Ea te ia prin surprindere, te stârneşte, te provoacă, te strigă.
Cu ea trebuie să vorbeşti în limba ei. Care este limba ei? Una îndrăzneaţă în care imaginaţia cutreieră liber. Şi care te şi vindecă de slăbiciuni şi de nevolnicie.
Altminteri, este ca şi cum nu ai fi înţeles-o.
**


M-am apropiat tiptil de altă poezie:



1 Eugen Gomringer: "das schwarze geheimnis" = secretul negru, "ist hier" = este aici.

Foc, foc! Te-apropii, aici pe undeva e obiectul ascuns, găseşte-l!
Cineva pare să fi ascuns de mine ceva, un obiect; l-a înecat în negreala cernelii cu care a scris, l-a pitit în umbra vreunei litere, l-a lăsat să se rostogolească pe bucla vreunei virgule, l-a strecurat în vreun sunet.
Aha! E un alt fel de-a-v-aţi ascunselea. Dar care se petrece în dreptunghiul poeziei. În jocul dintre alb şi negru. Nu ştiu dacă taina, secretul negru se află în negreala literelor imprimate pe foaie sau în spaţiul alb din mijloc. Trebuie să caut.
De fapt jocul mă chemă să intru în spaţiul pe care-l desenează versurile, înăuntru poeziei şi de-acolo să încep căutarea. Pe undeva, pe aproape se află înţelesul ascuns. E aici, e f. aproape, îi simt prezenţa. Trebuie doar să întind mâna şi să-l prind.
Acum e limpede pentru mine: nu e v-aţi ascunselea; e baba-oarba. Mă leg, deci, la ochi şi încep să mă învârtesc cu mâinile întinse, să bâjbâi în umbră după înţelesul ascuns în cine ştie ce cotlon, vârât în cine ştie ce ungher sau care mă aşteaptă, poate, aşezat ostentativ chiar în mijlocul poeziei, sperând că voi trece pe lângă el fără să-l zăresc.
Mă răsucesc de câteva ori, alunec înăuntru poeziei, în adâncurile ei tainice, fără de capăt.


*
Încercând să mă joc cu poezia aceasta mi s-a făcut brusc frică:


1 Ernst Jandl : câine care gâfâie
Poezia conţine de fapt cuvântul "hund" = câine, în care sunetul "h" reluat, devine o onomatopee ce redă respiraţia gâfâită. Celălalt segment al cuvântului, "-und" a devenit conjuncţia "şi".

Este o poezie concretă, mi-am spus şi poate oricând să mă muşte. Chiar şi-n joacă, muşcăturile pot fi periculoase.


*
she loves me
she loves me not
she loves me
she
she loves
she
Emmet Williams (1965)

Simt că cineva îşi încearcă dragostea iubitei pe petalele unei flori. E un joc al unei curiozităţi gingaşe, ce aşteaptă lămuriri de la o floare. Probabil e un îndrăgostit pe jumătate copil. El şi floarea sa convorbesc emoţional şi jucăuş. E o convorbire stranie, la care floarea nu dă răspunsuri verbale.
La fiecare gând întrebător de-al lui (mă iubeşte, nu mă iubeşte), floarea se lasă despodobită şi se împuţinează.
El rupe fiecare petală din corolă, de la prima până la ultima, şi înconjoară, astfel, miezul florii ca să afle dacă e iubit sau nu.
Ce ciudat! Ca şi cum floarea ar cunoaşte această taină. Ca şi cum ea ar şti despre sufletul iubitei.
El nu-i poate smulge taina. Sau poate că... chiar asta şi încearcă. Dar la un mod f. concret: îi smulge petalele una câte una.
Nu e o ghicitură obişnuită, cu doar două încercări: mă iubeşte sau nu mă iubeşte.
Cuvintele "mă" şi "iubeşte" se desprind şi cad ca nişte petale de prisos.
Odată cu floarea, se împuţinează şi poezia.
În final nu se mai vede decât un singur cuvânt : "ea", care schimbă totul.
Îndrăgostitul venit să afle dragostea iubitei, a aflat-o, de fapt, pe a sa.