O poveste cu dungi

Au fost odată trei fete desuete care faceau desene si multe piruete. ( ba chiar şi poezii concrete!!)
Într-o zi, când s-au oprit din învârtit ( pentru că au obosit) au descoperit că ajunseseră într-un loc cu totul şi cu totul neîngrădit. Şi neobişnuit!!
Au văzut mulţi copaci în dungi care aveau coroanele ca nişte imense fuioare răsucite şi care în loc de fructe făceau păsări. Păsările înmugureau şi creşteau pe crengi, atârnând ca nişte poveşti răscoapte, cu sâmbure, tocmai bune de cules.
Cele trei fete au înţeles pe dată că acolo trăieşte un basm. Mirate şi bucuroase au început să se uite în jur şi să-l caute cu privirea. Basmul putea fi foarte aproape, ascuns în frunziş, poate cuibărit în scorbura unui copac sau dormitând la umbra unei stânci.. Oricât au căutat, oricit au ascultat zgomotele şi mişcările din jur şi au adulmecat aerul, nu l-au găsit. Au pornit aşadar în căutarea lui, întrebând despre el pe toţi care le ieşeau în cale. Au aflat că povestea era catifelată la atingere ca o blană fină şi îţi lăsa pe degete un fel de vopsea cu dungi. Nu purta însă titlu şi nici etichetă cu „proaspăt vopsit”. Purta doar un şal verde, foarte şic. Chipul ei era o explozie de nuanţe şi dungi, de aceea fusese poreclită mai în glumă, mai în serios, „zebra”.
Unii susţineau că zebra curcubeu ar avea corn de inorog, colorat ca o acadea şi că ar fi bună de dus în oraselul copiilor dar alţii ziceau ca locul ei ar fi la circ sau mai degrabă într-o tipografie pentru că dungile ei miraculoase secretă, atunci când e linistită, cerneală albastră, când e înfometată, cerneala roşie iar cind e emotionată, culori acrilice sau tempera.
Se povestea ca odată, fusese luată de un pictor, pentru a fi folosită drept cutie de acuarele. Pictorul şi-a luat cele mai bune pensule şi a inceput să picteze cu nemaivazutele vopsele dar apoi a constatat cu dezamagire că făptura cu dungi, în loc să producă culori, s-a apucat de citit şi a luat chiar forma unei carţi iar pielea ei a inceput să producă, negru pe alb, litere şi cuvinte ( unele chiar cu şapte capete). Dungile de pe corpul ei deveniseră rânduri de carte, scrise mărunt şi caligrafic, care istoriseau isprăvi şi întâmplări nemaivăzute.
Nu se mai ştie ce se întâmplase de atunci şi nici unde mai trăia povestea-zebră. Tot ce se ştie e că zebra multicoloră era din nou slobodă şi pe unde trecea, împrăştia dungi aşa cum un nor împrăştie ploaie. În urma ei dealurile, oraşele şi ţările rămâneau ca nişte preşuri dungate, galbene, portocalii, roşii sau verzi, puse pe câmp la uscat.
Auzind acestea, cele trei fete plecate în căutarea basmului, au pornit pe urma dârelor colorate înscrise pe pământ, copaci şi ziduri. Dungile erau nişte linii elastice, mereu în mişcare: se fugăreau şi se roteau nestăpânite, ca un desen răzvrătit. Nu puteau fi privite mult timp pt că produceau un efect ciudat ca un fel de ameţeală.
Fetele detectoare de basm au început să le parcurgă pas cu pas, cu piciorul, ca pe nişte sinuoase trasee, într-o expediţie. Fiecare din ele a pornit pe alt drum pentru că fiecare dungă-potecă ducea altundeva: la odăi, culoare şi la săli de tron, la un ţărm de mare si la un rege – pescar, la un oraş pustiu străbătut în galop de un prinţ deghizat şi vizirul său, la un elefant albastru şi o caravană rătăcită în deşert, la o fată de împărat preschimbată într-un fir de iarbă, la o grădină zburătoare închisă într-un ulcior..
Pe măsură ce fetele urcau, dungile se transformau în versanţi şi mai sus au devenit chiar curenţi de aer cald sau rece pe care curajoasele exploratoare au putut înainta doar navigând la bordul unui balon de călătorie.
Au străbătut astfel distanţe uriaşe, kilometri întregi de dungi abrupte sau în serpentină, fără să întâlnească însă basmul- zebră, pe care îl căutau.
Atunci au încetat să-l mai caute şi au aşteptat răbdătoare ca el să le găsească. Ca să-l ademenească au luat cele mai frumoase cărţi de basme, le-au rupt foile, s-au învelit cu ele, s-au întins ca pentru somn, au închis ochii şi au început să numere, liniştite, până la 1001. Când au terminat de numarat, au zărit zebra de poveste care paştea liniştită liniile şi buclele literelor înscrise pe foile-pled. Zebra le-a zărit şi ea şi de emoţie, dungile i s-au topit şi ea a devenit brusc înflorată şi s-a grăbit să se ascundă într-o tufă de zorele. Apoi, cind cele 3 fete s-au apropiat şi au mângâiat-o pe creştet, s-a facut roşie de plăcere şi s-a acoperit încetul cu încetul cu buline mari şi albe, care-i răsăreau, una câte una, pe pielea vişinie. După primele clipe de emoţie şi-a recăpătat, fireşte şi dungile şi stăpânirea de sine.
Ce s-a intimplat mai departe, e uşor de închipuit. Nu numai că cele cinci fete s-au împrietenit pe viaţă cu basmul vărgat dar s-au şi asociat cu el. Atunci s-a născut Asociatia Dintr-un Basm si odata cu ea, Clubul VIS IN DUNGI.
Se spune că la naşterea acestora, fetele s-au îmbarcat – împreună cu prietena lor zebra- pe-o corabie cu pânze şi au pornit în larg. La plecare, dungile zebrei au fost împărţite gratis copiilor care au descoperit în vârful fiecăreia câte o poveste albă si pufoasa ca o vată de zăhar. Odată plecate pe mare, fetele-navigatoare şi cu prietena lor, au trecut prin multe şi nemaivăzute întâmplări şi încercări care s-au scris pe trupul lung şi nesfârşit al basmului călător pe corabie.
Am uitat să vă spun că după întâlnirea cu copiii, zebra a ramas albă, imaculată, o poveste limpede ca o apă de fânână în care se văd adesea plutind fericite o felie de soare şi-o jumătate de lună...
PS: La întoarcere, cele trei fete, de bucurie au facut 1001 de piruete şi s-au apucat îndată de proiecte concrete. Care şi azi se mai întâmplă...

Dansând cu luna

Am picat din lună. Aceasta s-a întâmplat nu se ştie când, foarte demult. Nimeni nu a fost de faţă şi de aceea nici nu se ştiu prea multe despre cosmicul eveniment.
Cert este că de atunci, am rămas lunatică, somnambulă şi neadaptată. Înfloresc la întuneric, mă plimb pe pereţi şi acoperişuri şi fug de acasă cu luna.
O scot din noapte ca dintr-un basm şi fug cu ea strâns la piept. Nu mă opresc decât când simt o căldură luminoasă în coşul pieptului şi furnicături argintii în vârfurile degetelor. Atunci e semn că am ajuns, sunt în sfârşit în apele mele..
De câtva timp, am plecat din nou de acasă. Locuiesc cu luna în vârful unui copac înalt, cu mansardă şi balcon. Deasupra noastră, la etaj, locuieşte un înger singur iar dedesubt, la parter, o iarnă polară. În mansarda din copac convieţuim selenar şi liniştit. Ziua, aşteptând ca ea să apară, îmi petrec timpul tăindu-l cu foarfeca şi cântând sonata lunii la vioară. Noaptea ne plimbăm împreună şi conversăm îndelung şi tainic Ea alunecă printre ramurile copacilor, eu pornesc în urma ei, merg pe străzi, urc pante şi povârnişuri, înot în lacuri, ies la suprafaţă şi o însoţesc pe coclauri până îi pierd urma. Uneori se încurcă în crengi şi atunci o descurc şi îi fac drum prin părul încâlcit al copacilor.
Luna îmi ascultă răbdătoare poveştile. Ea e singura care m-a îndrăgit şi nu m-a dispreţuit pentru defectele mele; ştie că sunt picată din lună (adică din ea), că sunt rătăcită şi fugară, că dorm trează fiind şi mă trezesc în somn, că mă odihnesc ca păsările de noapte pe vârfurile clădirilor, că nu sunt bună de nimic şi n-am nici o şansă pe pământ.
Într-o noapte, i-am destăinuit şi i-am arătat ca pe nişte cicatrici, toate aceste neputinţe ale mele dar ea a rămas netulburată şi mi-a spus că îi plac înclinaţiile mele extraterestre şi că voi avea mult succes dacă o să le las să crească şi să înflorească.
I-am mărturisit atunci printre lacrimi că nu îmi găsesc locul în lume, iar luna m-a consolat feeric şi neaşteptat spunându-mi că...nici nu-l voi găsi. Dar ea a oprit un loc, special pentru mine. Poartă o plăcuţă pe care scrie REZERVAT dar care nu se poate vedea decât cu luneta. Locul e numai al meu, ea ştie de unde am picat şi mă va pune chiar în acel loc. Cum arată? m-am întrebat. Este un hamac, un fotoliu sau un scaun aşezat în vârful lunii? Întrebarea s-a strâns în aer ca un ghem condensat iar pentru o clipă luna a luat forma unei pisici mari, aurii, întinsă leneşă la orizont. Pisica-lună s-a arcuit apoi şi s-a încolăcit ca un covrig luminos în jurul ghemului întrebător, pe care mi l-a aruncat jucăuş în braţe, odată cu răspunsul: Nimic din toate acestea...

Luna s-a strâns apoi la loc, ca un evantai şi şi-a reluat chipul obişnuit, în formă de felie de portocală. Cu indexul ei auriu mi-a arătat cum suspendat de ea atârnă în spaţiu, ca un leagăn agăţat într-un copac un...cuvânt. O combinaţie anume de silabe, cu rimă ( !?) de forma unei celule acoperite cu membrană. Luna m-a anunţat că acolo voi locui. În celula-cuvânt mă voi cuibări ca într-un pântec matern, înăuntru membranei voi înota ca într-o poezie organică, voi dansa imponderabil şi voi fi în sfârşit ACASĂ. Cuvântul-vers agăţat de lună e suculent ca o boabă de rouă, el conţine cea mai mare concentraţie de libertate. Cu el mă voi da în leagăn prin cosmos şi de bucurie voi face fantastice acrobaţii la înălţime.
Am ascultat deopotrivă uimită şi încântată. Întrebările au început să mi se învârtească şi să se fugărească prin minte. Ce e cu acest cuvânt, de unde vine, cine l-a rostit? Luna mi s-a încurcat şi ea, alburie prin gânduri, făcându-mă să înţeleg că acest cuvânt e un straniu ADN, în el este scris, microscopic, tot textul dinăuntrul meu, literă cu literă, semn cu semn. M-am trezit ţinând luna în mână ca pe o lumânare şi înaintând în înţelegere ca într-un culoar umbros care mi se deschidea pas cu pas, în raza pâlpâitoare a flăcării. Am înţeles că în cuvântul-leagăn adie, ca un dor nesfârşit şi ca un suspin adânc, gândul care a înflorit în inima lui Dumnezeu atunci când m-a alcătuit. Am continuat să merg. Sensuri noi se adunau în jurul meu, fluorescente, atrase ca nişte fluturi de lumina lumânării. Am înţeles că pe lună cresc multe cuvinte ce alcătuiesc o vegetaţie luxuriantă. Cuvintele au frunze mari, bogate, decupate în forme nemaivazute şi spectaculoase, unele sunt înfoiate ca nişte cărţi, altele par ferigi uriaşe şi dau senzaţia de pădure tropicală. (Luna e aşadar o grădină-carte! mi-am spus. O voi citi şi o voi publica.) Pentru fiecare om creşte în grădina din lună un cuvânt: cuvântul de dor din care s-a născut şi din care ţâşneşte viaţă.

Am înaintat pe culoar, sperând să descopăr, desenat undeva, pe perete, chiar cuvântul meu sau să înţeleg unde îl pot afla, dar luna fumega acum în mâna mea ca o lumânare stinsă. Am scăpărat un chibrit iar ea s-a aprins ca un caier de cânepă, arzând strălucitor pe fundalul roşu al nopţii.
I-am mulţumit şi i-am spus că voi porni foarte curând într-o mare călătorie, în căutarea cuvântului-leagăn. La despărţire, luna m-a mângâiat şi m-a binecuvântat iar eu am îmbrăţişat-o şi nevrând să mă desprind, mi-am rezemat fruntea de tâmpla ei şi i-am mai spus cu amar că lumea e un cleşte dar ea mi-a răspuns că nu, e doar un peşte, o specie banală care nu trăieşte mult şi e pe cale de dispariţie. Am tăcut descumpănită şi am simţit cum luna mi-a alunecat străvezie pe obraz, lăsând în urmă o dâră de lacrimă. Zâmbind apoi auriu şi rotund, s-a agăţat iar de cer, a scuturat peste mine lumină aşa cum scuturi zăpadă dintr-un copac, m-a înfăşurat în afecţiunea ei de lună plină şi m-a rugat să am curaj şi răbdare şi mi-a şoptit că ..sunt fiica ei şi că în ceruri mi se spune MICHILUNA.

Se dedică Cosminei, care mi-a fost naşă la botezul lunar si m-a botezat Michiluna.

Colecţionarul de uşi

De ceva vreme am devenit colecţionar. Strâng lucruri de neînţeles. Printre altele, colecţionez NU-uri. Am o colecţie impresionantă de NU-uri care mi-au venit din toate colţurile vieţii, ca răspuns la dorinţele şi încercările mele. Am adunat nenumărate încât acum stau, ca într-un fotoliu, în vârful unei grămezi de NU-uri venite în picaj spre mine, din cele mai diferite şi neaşteptate direcţii.
Pe cele mai recente şi mai proaspete le-am strâns în buchete şi le-am pus în vaze, pe unele le-am prins în ghirlande pe perdea, cu altele mi-am tapetat pereţii într-un stilizat decor Art Nouveau. Nu-urile mai vechi le păstrez într-un sac. La ocazii şi în zilele de sărbătoare înscenez artificiale si dadaiste ninsori cu Nu-uri de diferite dimensiuni şi texturi.
Am uitat să spun că fac colecţie şi de uşi. De uşi la care am bătut îndelung şi nu mi s-au deschis sau care mi s-au închis brusc în faţă. Când am realizat cât de multe au fost, mi-am dat seama că pot fi piese preţioase pentru o colecţie. Aşa că am pornit în căutarea lor, le-am strâns şi le-am luat acasă. Seara le răsfoiesc, le privesc şi fac planuri de viitor. Am de gând să le colorez şi să le agăţ pe pereţi ca pe nişte tablouri şi să fac un muzeu al uşilor închise. Sau poate le voi camufla şi voi face un happening gen căutare de comori, în varianta căutarea de uşi: Uşi ascunse în zid - descoperiţi-le.
Sau din ele o să fac o carte-instalaţie, pe care o s-o donez unei biblioteci. O carte, care în loc de foi, va avea uşi. Cititorul va putea înainta în lectură doar prin apăsarea clanţei şi sunatul în prealabil la sonerie. Fireşte, pentru deschiderea cărţii vor fi necesare îndelungi ciocănituri.
Cartea se va livra la cheie şi va trebui parcursă într-un timp dat. E de la sine înţeles că anumite pagini ale cărţii nu se vor putea întoarce, unele uşi râmânând iremediabil blocate. În faţa acestor pagini închise, cititorul va putea fie abandona lectura, fie, dacă este pasionat, va putea opta pentru continuarea acesteia… prin efracţie.
Finalul cărţii nu va fi fericit. În ultimul capitol voi apărea eu şi în punctul culminant îmi voi urla mie însămi NU şi atunci oglinda se va sparge, un fulger va lumina scena, decorul se va prăbuşi, vor izbucni aplauzele şi se va trânti furioasă şi ultima uşă a cărţii, adică coperta de sfârşit.

Compoziţie cu rochii plisate şi viitor din hârtie

Mă plimb la braţ cu iubitul şi croim planuri de viitor. Viitorul e din hârtie creponată iar iubitul dintr-o pulbere fină şi colorată.
Planurile sunt croite pe măsura noastră, arată uneori ca niste imense crinoline decupate, iar altele ca nişte utopice rochii bufante cu guler şi trenă-evantai.
Plănuim să ne luăm apartament. Apartamentul va fi înalt ca o cetate şi ascuţit ca un vârf de lance, cu străzi în spirală, turnuri şi ferestre înguste cât nişte minuscule găuri de ac.
Camerele vor avea forma unui balon de călătorie, a unui ceainic sau în cel mai rău caz a unui ghiveci de flori.
Vom prinde rădăcini acolo, vom creşte ca nişte copaci într-o ceaşcă de cafea. Pe crengile noastre se vor aşeza oamenii-păsări care poartă servietă sub aripă, redingotă peste pene iar pe cap, cască de pilot şi au venit în zbor tocmai de la celălalt capăt al lumii, adică de la servici.
Vom trăi veşnic şi vom muri doar când vom vrea noi.
Vom avea nenumăraţi copii, nu ştiu dacă din hârtie sau dintr-un material textil. Toţi vor fi gemeni dar imposibil de confundat. Dintre aceştia, unul va fi foarte cuminte iar altul foarte nebun.
Cel foarte nebun va fi preferatul meu. Îl voi creşte într-o grădină cu portocali şi voi avea grijă ca nebunia lui frumoasă şi colorată să fie sădită într-un pământ bun. De ea se va ocupa un grădinar foarte priceput care o va uda la timpul potrivit, îi va despleti şi îi va pieptăna ramurile şi o va altoi până va ajunge să înflorească. Când copilul se va face mare, îi voi da tichia mea cu clopoţei, îl voi învăţa să facă tumbe şi să meargă pe sârmă, să îmblânzească morile de vânt şi să salveze lumea.
Cel cuminte va fi adoratul meu, îl voi creşte într-o carte şi mă voi îngriji să-i amenajez un lac pentru liniştea lui adâncă în care specii de peşti şi crustacee să înoate prin ochiurile de năvod ale cântecelor lui de leagăn. Când o să se facă mare, o să-l învăţ limba poeţilor şi a copacilor albaştri, îl voi învăţa să scrie şi să meargă pe apă, să înalţe cetăţi şi să pescuiască oameni.

Dacă vreodată o să vreau să îmbătrânesc, o să-mi iau din şifonier o haină cu riduri şi păr alb şi o să mă travestesc în bătrână. Voi ieşi pe stradă şi mă voi lasa ajutată de câte un tânăr să traversez zebra care va porni nărăvaşă din loc şi va pleca cu mine departe, într-o ţară ecuatorială, cu pământ alb-negru şi cu dungi. Din bătrâneţe mă voi întoarce acasă ca dintr-o aventuroasă şi palpitantă expediţie prin deşert.

Ce bine că viitorul e din hârtie.. Se pot crea din el cele mai fanteziste planuri-rochii.
El poate fi folosit, fireşte şi ca ambalaj. Se pot înfăşura în el şi trecutul şi prezentul şi se pot expedia prin poştă, colet. La o adresă anonimă.

Sfinţii deşertului

Am cunoscut de curând două persoane cu totul speciale, Epictet şi Astion.
Sunt părinte şi fiu şi sunt..sfinţi.
Aceşti doi înalţi şi frumoşi pot fi luaţi cu încredere tovarăşi de drum la călătoria prin deşertul zilnic.
Sunt sfinţii deşertului. Puteţi să-i strigaţi oricând vă simţiţi târâţi de soare printre dunele de asfalt sau asaltaţi de nisip înăuntrul blocurilor veştede cu spini de cactus.
În preajma lor, soarele roşu devine umed şi spongios, aproape răcoritor şi dacă vi-l lipiţi de fruntea încinsă, o să simţiţi cum din el ţâşnesc apă dulce şi peşti..
Şi încă ceva: am văzut cu ochii mei cum sălbatica Sahara s-a prelins toată la picioarele lor, cu mişcări de felină şi cum nisipurile îmblânzite s-au strâns şi s-au aşezat în patru labe, ca un alt leu din Pateric, întors printr-un spin de la viaţa în deşert, la cea de călugăr..

PS: Azi, 8 Iulie, este ziua lor. La mulţi ani!!

La nunta ta, am fugit cu o stea

Scominei, fata cu trei oiţe şi un laptop

Am primit azi o scrisoare. E de la Ada Milea. Îmi scrie că totul e aranjat. Nunta va fi într-o padure-instalaţie. Mireasa e o ciobaniţă cu un laptop în traistă.
Eu sunt naşa împreună cu un munte bătrân, de natură textilă. Ca să mă recunoşti, voi purta pe cap o pălărie fantezistă cu o pană în formă de semilună şi în mână, în loc de lumânare o plasă de prins fluturi zburătaciţi şi coloraţi. Plasa se va folosi, ţi-ai dat seama, nu? la prins steaua căzătoare la nuntă.
Despre mire nu ştiu să-ţi spun prea multe. E foarte înalt, alb şi tăcut. Nu i-am zarit trăsăturile. Are chipul grav, acoperit cu mult praf alb, ca o pudră veche. Ochii închişi şi pleoapele albe.
Tot ce ştiu e că locuieşte într-o carte subţire, nerăsfoită care creşte la rădăcina unui brad. Cartea e dintr-o textură gânditoare şi simţitoare şi are multe etaje.
Nu l-a vazut nimeni, pentru că vine acasă doar la miezul nopţii, dar trebuie să ai încredere: se zice ca e foarte frumos şi fericit va fi cel care i-a citit cartea şi chiar s-a îmbrăcat în ea.
Ai ghicit, rochia ta de mireasă va fi din file de carte scrisă, cu texte răsucite şi învolănate, cu o trenă lungă care conţine o istorie nedescifrată, într-un alfabet neinventat, croită în manieră origami.
Nunta e scrisă deja în carte, tu nu mai trebuie decât să te îmbraci în rochia de mireasă şi să luneci prin rotocoalele moi şi unduitoare ale literelor si să te laşi purtată de caligrafie ca de un blând şi iubitor curent oceanic..

Cu dor şi pălărie extravagantă,
Naşa

Când grădina se revarsă

Grădină în plutire liberă în biserica San Stae, Veneţia.

Grădinari: Gerda Steiner şi Joerg Lenzlinger

Bienala de la Veneţia, 2003