Poveste cu foarfeci

 

A fost odată o ţară în care totul se sfârşea înainte de a începe.

Lucrurile din jur erau mereu pe terminate. Toate aveau ataşate un mic ceas cu bombă care începea să ticăie îndată ce acestea erau pornite, atinse, gustate sau mirosite. După ultimul ticăit, se auzea un semnal sonor şi lucrurile explodau cu un zgomot de petardă. Oamenii alergau uneori printre pocnituri încercând să mai prindă şi să mai folosească lucrurile încă în viaţă.

În ţara aceasta orizonturile ţi se închideau în faţă ca uşile de la metrou, perspectivele se strângeau pe neaşteptate  ca nişte umbrele de soare pliate iar planurile de viitor erau pescuite, congelate, ambalate în lăzi şi apoi încărcate pe un vapor şi trimise pe o insulă îndepărtată.

Pe această insulă era km 0 al Sfârşitului, sediul lui, în forma unui institut: Institutul Terminal, responsabil cu terminarea tuturor lucrurilor. Directorul institutului avea în loc de inimă un dead-line şi în loc de angajaţi, foarfeci. Foarfecile lucrau la birou şi răspundeau la telefon. Sau mergeau pe teren.

Pentru a nu fi recunoscute, foarfecile purtau ochelari de soare şi pardesiu. Ele roiau în jurul oamenilor, tăindu-le, ca pe o peliculă de montaj, filmul în care se mişcau: timpul era scurtat, secvenţe şi întâmplări erau întrerupte, personaje decupate şi câmpul de mişcare ajustat.

Foarfecile debutante scurtau timpul. Timpul nu suporta hainele scurte, nu fusese niciodata vazut cu fusta mai sus de  genunchi, aşa că la prima tăietură o lua la fugă şi aluneca, mereu, cu genunchii goi, printre degetele oamenilor.

Foarfecile cu experienţă tăiau legăturile dintre oameni. Din aceste cordoane ombilicale se făceau funii cu care arborii clandestini erau legați unii de alții pentru a nu mai călători niciodată fără bilet.

Alte foarfeci le tăiau oamenilor, pe neaşteptate, calea. Când o foarfecă îţi tăia calea, trebuia să faci trei paşi înapoi şi să te agăţi neapărat de ceva, ( un copac sau în lipsă, de un gând verde) altfel rămâneai cu piciorul suspendat în aer, ca pe o scară frântă.

Foarfecile cu funcţie de conducere aveau dreptul să le taie oamenilor aripile, cînd acestea creşteau prea mult, deveneau inestetice,  inconfortabile şi uneori nu mai încăpeau în servietă. (Ca să nu plângă, când se trezeau prima oară cu aripile tăiate, copiilor li se spunea că acelea au fost aripi de lapte şi că le vor creşte altele, de minte..)

Când se plictiseau la birou şi nu mai aveau chef de muncă, foarfecile îşi tăiau una alteia unghiile..

Ajunsesem în ţara asta întâmplător, când un val mă aruncase pe ţărm, ca pe un alt Gulliver naufragiat. Totul s-a petrecut în câteva clipe şi înainte să înţeleg ce se întâmplă cu vasul în care navigam, marea s-a terminat brusc, ca o bucată de mucava albastră, tăiată cu foarfeca, aruncându-mă pe uscat.

Izbitura m-a trezit. Pe ţărm, nu m-au întâmpinat maimuţe gălăgioase în palmieri cu banane, cum m-aş fi aşteptat, sau indigeni cu arcuri ci m-am trezit pe un câmp (vizual) pe care sfârşitul creştea ca un dovleac verde din care ciuguleau păsările şi gustau animalele.

La atingerea pupilei mele, câmpul s-a dat înapoi, nărăvaş. Înainte ca ochiul să-l fotografieze, o foarfecă l-a tăiat pe-ndouă ca pe-o peliculă de montaj. Unghiul de vedere mi s-a micşorat la jumătate. Animalele şi păsările s-au împrăştiat, lăsând în urmă dovlecii verzi, care priviţi mai de aproape se dovediră a fi ceasuri mari şi dolofane care ticăiau regulat.

Ca orice nou-venit, trebuia  să văd doar jumătate de lume. Cealaltă jumătate fusese printr-o singură tăietură scoasă din peisaj şi aruncată peste bord. (Căzuse, cu plescăit de ape în pupila mea deschisă şi  se înecase.)

M-am plimbat cu privirea pe câmp. Mi-a atras atenţia un punct mişcator alb. Cineva îmi făcea în depărtare, semn insistent cu batista. M-am apropiat şi  am văzut că era un copac. Aştepta într-o staţie de autobuz şi se plictisea sub soarele torid. Am dat mâna şi am făcut cunoştinţă.

De bucurie ca-i ţin  companie, copacul a făcut pe loc câteva fructe pe care mi le-a dăruit. M-a făcut atent la ticăitul dovlecilor şi m-a avertizat că în curând câmpul pe care stăm se va termina.

Mi-a spus repede povestea lui: fugise dintr-o pădure în care copacii îşi mâncau unii altora fructele şi uneori chiar se tăiau singuri. Mi-a mai spus că acolo era și un pom care făcea  frunze lunguieţe care se terminau cu un vârf de creion. Fiecare vârf de creion se termina cu o sonerie pe care nu trebuia să apeşi. Dacă apăsai, se deschidea o uşă care ducea la un ghişeu în spatele căruia tricota o doamna între două vârste. Fiecare doamnă era șefă și se termina cu un coc complicat, cu scară interioară, pe care nu trebuia să urci. Daca urcai, ajungeai pe un acoperis înalt, care se termina pe neaşteptate şi de pe care nu mai puteai fi dat jos decît agăţat de o cravată de salvare care se termina cu un nod bine strâns.

Mirat, am decis pe loc că nu voi suna niciodată la soneriile din vîrful frunzelor şi ca nu voi urca pe scările din cocurile doamnelor. Peste câteva clipe, urcam aproape instinctiv,  pe scările autobuzului care oprise în staţie. Văzând că ne despărţim, copacul a explodat în fructe de adio, din care am refuzat politicos să gust, fiind convins că o să ne mai revedem cândva.

La o intersecţie, străzile crucişe au început să se rotească, sătule de unghiul de 90 de grade în care stăteau de-o viaţă,  şi să se apropie până cînd s-au întâlnit şi interescţia s-a închis ca o foarfecă uriaşă.  Imediat, autobuzul s-a crăpat ca un harbuz copt,  a pocnit asurzitor  şi s-a terminat într-un nor de fum.  Bunicuţe cu umbrele şi domni cu mustăţi s-au revărsat pe şosea ca seminţele dintr-un fruct muşcat cu poftă.

Pentru că autobuzul se terminase, am luat-o  pe jos.  De-o parte şi de alta a străzii se întindea un lan de foarfeci subţiri ca trestiile, care se legănau în vânt.  În zare nici urmă de copac. Fuseseră tăiați. În locul lor creșteau pe dealuri  cât vedeai cu ochii doar doamne cu coc: coc în loc de frunziș și birou în loc de rădăcină. Mi-am amintit de povestea copacului și am înteles: nimerisem pe câmpul muncii. Aici  oamenii se munceau unii pe alții, de aceea munca nu se termina niciodată.

Vara, doamnele  băteau la mașina de scris, ceea ce crea un sunet plăcut, ca un fel de briză sonoră. Iarna își trăgeau pe cap, ca pe o glugă, un soi de cască de coafor care le apăra de vânt și de frig. Le-am privit cu atenție: doamnele aveau picioare lungi de flamingo și penaj ușor colorat. Cu pixurile/ pliscurile ciuguleau niște cifre dintr-un tabel. N-am îndrăznit să le deranjez. Erau foarte ascuțite și imprevizibile și mi-am imaginat că orice conversație cu ele îți lăsa tăieturi pe corp. Am încercat  să ocolesc pădurea de cocuri și  să merg mai departe neobservat dar un zbârnâit de telefon a tulburat bătaia ritmică a mașinilor de scris. S-a auzit un foșnet, apoi o rumoare. Dintr-o dată  toate s-au ridicat  din birouri ca un stol de păsări speriate, au pornit  în zbor ascuțit, au spintecat  aerul pe lângă urechile mele și s-au înfipt ca niște pioneze în cerul de carton întins la orizont. Începuse ședința.

Ședința era o mașinărie complicată cu multe piese interconectate, în mișcare. Cele mai rapide  erau  cocurile doamnelor care se învârteau ca niște roți dințate si acționau un sistem cu scripeți și prese ce producea concomitent aplauze și topuri de hârtie.

Dupa un timp, roțile își încetineau tot mai mult mișcarea până când mașinăria se oprea. Doamnele acum fără vlagă,  deveneau palide și rotunde. Chipurile lor luau forma stranie a unor cești de cafea. Un domn în costum (șeful) venea atunci  și le mesteca pe rând chipurile cu lingurița. Gestul avea un efect miraculos pentru că  doamnele se învioarau brusc, rotițele-cocuri își reluau mișcarea și ședința reîncepea. Șeful sorbea chipurile doamnelor ca pe cafea,  se urca apoi într-un ingenios vehicol (o servietă cu pedale),  dădea câteva ture de control  în jurul mașinăriei-ședintă și dispărea împrăștiind ordine prin țeava de eșapament.

Am părăsit neobservat ședința și după câțiva pași am luat-o la fugă. Simțeam că dacă aș mai rămine măcar câteva clipe în plus  în  câmpul muncii,  un birou avea să-mi crească în jurul brâului și un coc avea să mi se ivească în vârful capului.

Mi-am reluat călătoria. Am parcurs kilometri de drum în serpentine, purtat de peisaje ca de niște blajini cai fantastici. După un timp, un nou câmp mi s-a deschis în față.  De departe, câmpul părea un animal gigantic cu zeci de membre și fără corp. Aceasta pentru că  din pamint creșteau cât vedeai cu ochii doar mâini. Mâini imense care se mișcau când ordonat, când haotic, într-o coregrafie aeriană complicată despre care cu greu puteai spune daca e regizată sau spontană. Când m-am apropiat, mâinile băteau la unison darabana cu degetele și se uitau nerăbdătoare la ceas, parcă așteptând pe cineva. Dupa  primele mele mișcări m-au simțit și s-au strâns în jurul meu, sălbăticite, mârâind și arătându-și degetele. Apoi au început să bată frenetic din palme ca și cum pe mine m-ar fi așteptat de atâta timp. Se înghesuiau să mă atinga, călcându-se pe degete. M-am trezit cuprins din toate părțile,  într-o învălmășeală de ființe încâlcite, atrase de mine ca de o pradă. Unele încercau să mă mângâie,  altele  mă îmbrânceau. Mă dădeau din mână în mână,  mă frământau în pumni, mă cântăreau în palmă, mă aruncau în aer și mă prindeau, mă fluturau ca pe un steag. Altele, mai lacome, mă strângeau de gât până când îmi pierdeam suflarea. Credeam că îmi voi pierde și cunosținta, când una din mâini m-a luat incet  de mână și mergind în vârful degetelor, m-a scos din vâltoarea tactilă. Am tresărit: era mâna mea. O  mâna necunoscută care creștea din mine. Aripa mea cu cinci degete pe care n-o știam și n-o foloseam. Era mâna cu care mă puteam lua de mână și duce acasă.  M-am cațărat pe ea ca într-un copac și m-am uitat în zare. De sus, am văzut drumul pe care trebuia să apuc, ca un fir subțire și șerpuitor.

Am coborât din copacul cu degete, l-am luat sub braț și m-am strecurat afară din câmpul ciudat printre zecile de mâini care fremătau mai departe oarbe și neîmpăcate, parcă în căutarea unui trup. La despărțire, m-am intors către ele și le-am facut îndelung cu mâna..

Am mers mai departe. Pe măsura ce înaintam, orizontul începea să semene cu  o peliculă  de film impregnată de o  lumină ireală, cu scene și personaje în nuanțe aurii. Lucrurile și întâmplările erau ca o ploaie de lumină revigorantă, sub al cărei jet te puteai așeza. Îi puteai răsfoi straturile de fotoni  ca pe filele  unei cărți fluorescente, o puteai face bulgări, te puteai bălăci, sau chiar așeza în ea ca într-un fotoliu plutitor. Lumina era saturată de fericire.Culorile erau atit de vii că străluceau ca aripile de fluturi sau tâșneau cu forța vitală a unor tigri sălbatici. Peisaje fabuloase înfloreau pe ecran.

În fața ochilor mi-a apărut o livadă cu copaci plini de fructe. Fructele aveau  în loc de coajă, un film color, transparent care radia discret in jurul lor ca o aură-poveste cu lumini și umbre  turcoaz-roșiatice. Mai târziu,  o întindere albă, nesfârșită a apărut în imagine. Totul părea de cristal și lăsa să se întrevadă interiorul până în cele mai mici detalii. Gândurile, proiecțiile și visele fremătau la vedere, ca niște aripi albe, așteptând să ți se așeze, cuminți pe omoplați. Se vedea ce se intimplă în alte vieți, ca în alte compartimente ale inimii.

În albul din imagine a țâșnit o vulpiță roșie ca o pată neastimparată de culoare. În acel moment o foarfecă a intrat în peisaj și a tăiat-o din cadru. Uimit, m-am apropiat de locul în care apăruse dar n-am mai găsit decât urma ei în zăpadă. Tot atunci mi s-a părut că zăresc acel animal straniu, Sfârșitul, alergând ca o nălucă pe dealuri.

Am mers mai departe, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat deși simțeam în preajma mea prezența invizibilă a unei foarfeci. Foarfeca a continuat să intervină in peisaj tăind tot felul de detalii, aparent nesemnificative: păsări în zbor, siluete în mișcare. (Zărisem la un moment dat o siluetă fermecătoare. Foarfeca o tăiase  pe-ndouă. Îi retezase exact acea jumătate care nu se putea spune în cuvinte. Silueta mi se terminase in palmă, lăsând in urmă o linie curbă).

Foarfeca a început apoi să taie liniile desenului în care mă mișcam. Peisajele erau decupate, până când își pierdeau adâncimea și luau forma unor cutii. Orizontul era micșorat și perspectivele tăiate ca feliile de pâine.

Într-un târziu am înțeles: foarfecile stăteau ca la cinema urmărindu-mi creierul ca pe o peliculă de montaj. Un ochi tăios, cu ghilotină în loc de pleoapă privea tot ceea ce apărea pe ecranul minții mele. Când clipea, producea un fel de stop-cadru ce era instantaneu decupat. Imaginile și întâmplările scoase din peliculă se zbăteau ca peștii prinși în undiță.

Visele erau tăiate ca niște plete prea lungi, posibilitățile erau tunse precum arbustii de grădină. Poveștile se terminau, ca niște filme întrerupte, chiar în timp ce pășeam prin ele.

La un moment dat, o foarfecă mi-a tăiat cîmpul vizual și pentru câteva clipe n-am mai văzut nimic. Când mi-am revenit am auzit un țipăt și la câțiva pași de mine am zărit o doamnă care răcnea de sfârșit ca de durere. Începuse să se termine de la pălarie în jos. Am întins mâinile spre ea  dar am simțit cum degetele  mi se termină și mâinile îmi devin inutile.

Am luat-o la fugă  scrutând câmpul  cu privirea. Trebuia să găsesc drumul înainte ca acesta să se termine.

Un copac mi-a alunecat pe retină ca o poveste cu ramuri. Era copacul pe care îl întâlnisem cu ceva timp în urmă, în stația de autobuz. ( Revenisem așadar de unde plecasem!) Crescuse înalt de parcă nu vroia să se  termine și acum sfida câmpul cu înălțimea lui. Am alergat spre el și nu m-am oprit decât în brațele lui. Copacul m-a acoperit cu frunze și sărutări. Poate că drumul meu e chiar un copac, mi-a trecut un gând prin minte, văzând crengile lui cu sens unic care se interesectau direct cu cerul.

Copacul a început să dea semne de neliniște și să facă într-una fructe de avertisment încercând să mă previna de ceva. Am observat că pe o creangă de-a lui se așezase  o vietate stranie, de dimensiuni mari. Semăna cu un ceas rotund dar avea pene și creastă de pasăre iar din gușă scotea un fel de ticăit sonor.

N-am ținut seama de avertismentele copacului și m-am apropiat de ea. Ceasul cu pene și gheare și-a luat zborul și în locul lui am văzut un bărbat înalt cu chipul rotund și părul spilcuit.

Când m-a vazut, un zâmbet triumfator i s-a desenat pe față. Nu te puteai agăța de zâmbetul lui,  ardea ca fitilul aprins al unei bombe. În ochii lui vedeam ca printr-un hublou continuările poveștilor mele întrerupte,  drumurile și perspectivele mele tăiate,  personajele decupate din existența mea, visele retezate. Înotau ca un banc de pești în pupila lui ca în spatele unui perete de sticlă. Atunci am observat că în loc de mâini îi creșteau două foarfeci și l-am recunoscut. Era el, Sfârșitul.

S-a apropiat de mine fără să-mi spună un cuvânt și și-a pus capul pe umărul meu. Am auzit cum în loc de inimă, în piept  îi ticăia un ceas care număra secundele. Mi-a șoptit că totul s-a terminat între noi. A vrut să mă sărute dar m-a mușcat de obraz atât de tare încât am leșinat.

O foarfecă a tăiat atunci  înțelesul a tot ceea ce trăiam. Sensul mi-a zburat din minte  și am renunțat să-l mai urmăresc.

Fără să mai înțeleg nimic,  m-am trezit, după mult timp,  la  închisoare. Închisoarea avea formă de doamnă cu ochelari şi coafură înfoiată. Doamna mi-a zâmbit superior, dezvelindu-şi gratiile şi dându-mi de înţeles ca este interminabilă. ( Zâmbetul ei era un munte ascutit, cu pisc, pe care nu te puteai cățăra decât cu corzi și cască.)

Alături de mine,  în celulă l-am descoperit pe prietenul meu, copacul. Era bolnav și nu mai suporta detenția. Eu îi luam uneori  pulsul iar el îmi scria cu crengile poezii pe pereți. Copacul fusese arestat pentru că nu făcea fructe. Acum se străduia din răsputeri să rodească, dar de stres nu reușea să facă decât niște fructe gălbui-palide, insipide care semănau cu morcovii necrescuți. Într-o zi, și-a adunat toate puterile și a facut niște..

serviete cu sâmbure, mari și cărnoase care au produs pe moment stupefacție  și mai târziu  au fost transformate într-un gem negru-acrișor, tămăduitor de probleme de servici.

În închisoare, viața curgea încet, ca o broboană de sudoare. Degetele mi se îngroșasera și îmi deveniseră gratii printre care nu mai puteam fugi. Printre ele imi treceau doar gândurile care  ieșeau  din încăpere ca niște reptile lungi, cu coadă. Fusesem condamnat să mor de trei ori pe zi și să mă car în propria mea servietă. Aceasta se întâmpla zilnic, cu regularitate.

Într-o zi, cineva – un înger rătăcit, probabil – a intrat în încăpere și a aprins lumina. Celula s-a risipit brusc. M-am trezit din închisoare buimac, ca din somn. Pentru câteva clipe nu am văzut decât albul orbitor apoi am început să deslușesc ca prin ceață copacul la câțiva pași de mine. Mi s-a părut că de bucurie îi răsăriseră fructe pe crengi dar pentru că ochii nu mi se obișnuiau cu lumina, imaginea pulsa neclar și intermitent. Amețit de lumină, m-am prabușit la podea.

Am fost luat cu targa şi dus.. într-un măr. Mărul era ca un câmp rotund, binefăcător, protejat de coajă. Aici, totul era poros, aseptic, complet alb (ca într-un spital). Nu mi se auzea decât respirația. Peretii interiori ai fructului păreau un bandaj enorm, protector. O soră medicală ca o umbră imaculată aluneca prin albul înconjurător și îmi pansa rănile. Chipul ei părea un ecran de cinematograf pe care treceau scene și istorii în nuanțe de la sepia la azur, într-o succesiune de expresii. Zâmbetul ei era alb, ca un început de lume. Pentru o clipă, mi s-a părut că-l zăresc, printre pleoapele întredeschise. Era el, Ne-sfârșitul. Aluneca pe trăsăturile feței ei ca un schior bucuros pe niște pante înzăpezite și îmi făcea cu mâna. Prin pereții poroși auzeam cum în cealaltă încăpere a mărului, cea din miez, se slujea încet și duios, Liturghia.

Poti sa simţi iarba sub picioare şi în jungla urbană!

Oricum alergăm ca nişte hamsteri într-o rotiţă. Iată că cineva a inventat o roată în care poţi alerga mai comfortabiol şi mai NATURAL. Mâine comand şi eu una!

Inventatorii sunt trei studenţi la Dalhouise School of Architecture (Canada). Numele lor, pentru că merită pomeniţi: David Gallaugher, Kevin James şi Jacob Jebailey.

...sau poţi să alergi prin iarbă chiar la domiciliu!

O poveste cu dungi

Au fost odată trei fete desuete care faceau desene si multe piruete. ( ba chiar şi poezii concrete!!)
Într-o zi, când s-au oprit din învârtit ( pentru că au obosit) au descoperit că ajunseseră într-un loc cu totul şi cu totul neîngrădit. Şi neobişnuit!!
Au văzut mulţi copaci în dungi care aveau coroanele ca nişte imense fuioare răsucite şi care în loc de fructe făceau păsări. Păsările înmugureau şi creşteau pe crengi, atârnând ca nişte poveşti răscoapte, cu sâmbure, tocmai bune de cules.
Cele trei fete au înţeles pe dată că acolo trăieşte un basm. Mirate şi bucuroase au început să se uite în jur şi să-l caute cu privirea. Basmul putea fi foarte aproape, ascuns în frunziş, poate cuibărit în scorbura unui copac sau dormitând la umbra unei stânci.. Oricât au căutat, oricit au ascultat zgomotele şi mişcările din jur şi au adulmecat aerul, nu l-au găsit. Au pornit aşadar în căutarea lui, întrebând despre el pe toţi care le ieşeau în cale. Au aflat că povestea era catifelată la atingere ca o blană fină şi îţi lăsa pe degete un fel de vopsea cu dungi. Nu purta însă titlu şi nici etichetă cu „proaspăt vopsit”. Purta doar un şal verde, foarte şic. Chipul ei era o explozie de nuanţe şi dungi, de aceea fusese poreclită mai în glumă, mai în serios, „zebra”.
Unii susţineau că zebra curcubeu ar avea corn de inorog, colorat ca o acadea şi că ar fi bună de dus în oraselul copiilor dar alţii ziceau ca locul ei ar fi la circ sau mai degrabă într-o tipografie pentru că dungile ei miraculoase secretă, atunci când e linistită, cerneală albastră, când e înfometată, cerneala roşie iar cind e emotionată, culori acrilice sau tempera.
Se povestea ca odată, fusese luată de un pictor, pentru a fi folosită drept cutie de acuarele. Pictorul şi-a luat cele mai bune pensule şi a inceput să picteze cu nemaivazutele vopsele dar apoi a constatat cu dezamagire că făptura cu dungi, în loc să producă culori, s-a apucat de citit şi a luat chiar forma unei carţi iar pielea ei a inceput să producă, negru pe alb, litere şi cuvinte ( unele chiar cu şapte capete). Dungile de pe corpul ei deveniseră rânduri de carte, scrise mărunt şi caligrafic, care istoriseau isprăvi şi întâmplări nemaivăzute.
Nu se mai ştie ce se întâmplase de atunci şi nici unde mai trăia povestea-zebră. Tot ce se ştie e că zebra multicoloră era din nou slobodă şi pe unde trecea, împrăştia dungi aşa cum un nor împrăştie ploaie. În urma ei dealurile, oraşele şi ţările rămâneau ca nişte preşuri dungate, galbene, portocalii, roşii sau verzi, puse pe câmp la uscat.
Auzind acestea, cele trei fete plecate în căutarea basmului, au pornit pe urma dârelor colorate înscrise pe pământ, copaci şi ziduri. Dungile erau nişte linii elastice, mereu în mişcare: se fugăreau şi se roteau nestăpânite, ca un desen răzvrătit. Nu puteau fi privite mult timp pt că produceau un efect ciudat ca un fel de ameţeală.
Fetele detectoare de basm au început să le parcurgă pas cu pas, cu piciorul, ca pe nişte sinuoase trasee, într-o expediţie. Fiecare din ele a pornit pe alt drum pentru că fiecare dungă-potecă ducea altundeva: la odăi, culoare şi la săli de tron, la un ţărm de mare si la un rege – pescar, la un oraş pustiu străbătut în galop de un prinţ deghizat şi vizirul său, la un elefant albastru şi o caravană rătăcită în deşert, la o fată de împărat preschimbată într-un fir de iarbă, la o grădină zburătoare închisă într-un ulcior..
Pe măsură ce fetele urcau, dungile se transformau în versanţi şi mai sus au devenit chiar curenţi de aer cald sau rece pe care curajoasele exploratoare au putut înainta doar navigând la bordul unui balon de călătorie.
Au străbătut astfel distanţe uriaşe, kilometri întregi de dungi abrupte sau în serpentină, fără să întâlnească însă basmul- zebră, pe care îl căutau.
Atunci au încetat să-l mai caute şi au aşteptat răbdătoare ca el să le găsească. Ca să-l ademenească au luat cele mai frumoase cărţi de basme, le-au rupt foile, s-au învelit cu ele, s-au întins ca pentru somn, au închis ochii şi au început să numere, liniştite, până la 1001. Când au terminat de numarat, au zărit zebra de poveste care paştea liniştită liniile şi buclele literelor înscrise pe foile-pled. Zebra le-a zărit şi ea şi de emoţie, dungile i s-au topit şi ea a devenit brusc înflorată şi s-a grăbit să se ascundă într-o tufă de zorele. Apoi, cind cele 3 fete s-au apropiat şi au mângâiat-o pe creştet, s-a facut roşie de plăcere şi s-a acoperit încetul cu încetul cu buline mari şi albe, care-i răsăreau, una câte una, pe pielea vişinie. După primele clipe de emoţie şi-a recăpătat, fireşte şi dungile şi stăpânirea de sine.
Ce s-a intimplat mai departe, e uşor de închipuit. Nu numai că cele cinci fete s-au împrietenit pe viaţă cu basmul vărgat dar s-au şi asociat cu el. Atunci s-a născut Asociatia Dintr-un Basm si odata cu ea, Clubul VIS IN DUNGI.
Se spune că la naşterea acestora, fetele s-au îmbarcat – împreună cu prietena lor zebra- pe-o corabie cu pânze şi au pornit în larg. La plecare, dungile zebrei au fost împărţite gratis copiilor care au descoperit în vârful fiecăreia câte o poveste albă si pufoasa ca o vată de zăhar. Odată plecate pe mare, fetele-navigatoare şi cu prietena lor, au trecut prin multe şi nemaivăzute întâmplări şi încercări care s-au scris pe trupul lung şi nesfârşit al basmului călător pe corabie.
Am uitat să vă spun că după întâlnirea cu copiii, zebra a ramas albă, imaculată, o poveste limpede ca o apă de fânână în care se văd adesea plutind fericite o felie de soare şi-o jumătate de lună...
PS: La întoarcere, cele trei fete, de bucurie au facut 1001 de piruete şi s-au apucat îndată de proiecte concrete. Care şi azi se mai întâmplă...

Dansând cu luna

Am picat din lună. Aceasta s-a întâmplat nu se ştie când, foarte demult. Nimeni nu a fost de faţă şi de aceea nici nu se ştiu prea multe despre cosmicul eveniment.
Cert este că de atunci, am rămas lunatică, somnambulă şi neadaptată. Înfloresc la întuneric, mă plimb pe pereţi şi acoperişuri şi fug de acasă cu luna.
O scot din noapte ca dintr-un basm şi fug cu ea strâns la piept. Nu mă opresc decât când simt o căldură luminoasă în coşul pieptului şi furnicături argintii în vârfurile degetelor. Atunci e semn că am ajuns, sunt în sfârşit în apele mele..
De câtva timp, am plecat din nou de acasă. Locuiesc cu luna în vârful unui copac înalt, cu mansardă şi balcon. Deasupra noastră, la etaj, locuieşte un înger singur iar dedesubt, la parter, o iarnă polară. În mansarda din copac convieţuim selenar şi liniştit. Ziua, aşteptând ca ea să apară, îmi petrec timpul tăindu-l cu foarfeca şi cântând sonata lunii la vioară. Noaptea ne plimbăm împreună şi conversăm îndelung şi tainic Ea alunecă printre ramurile copacilor, eu pornesc în urma ei, merg pe străzi, urc pante şi povârnişuri, înot în lacuri, ies la suprafaţă şi o însoţesc pe coclauri până îi pierd urma. Uneori se încurcă în crengi şi atunci o descurc şi îi fac drum prin părul încâlcit al copacilor.
Luna îmi ascultă răbdătoare poveştile. Ea e singura care m-a îndrăgit şi nu m-a dispreţuit pentru defectele mele; ştie că sunt picată din lună (adică din ea), că sunt rătăcită şi fugară, că dorm trează fiind şi mă trezesc în somn, că mă odihnesc ca păsările de noapte pe vârfurile clădirilor, că nu sunt bună de nimic şi n-am nici o şansă pe pământ.
Într-o noapte, i-am destăinuit şi i-am arătat ca pe nişte cicatrici, toate aceste neputinţe ale mele dar ea a rămas netulburată şi mi-a spus că îi plac înclinaţiile mele extraterestre şi că voi avea mult succes dacă o să le las să crească şi să înflorească.
I-am mărturisit atunci printre lacrimi că nu îmi găsesc locul în lume, iar luna m-a consolat feeric şi neaşteptat spunându-mi că...nici nu-l voi găsi. Dar ea a oprit un loc, special pentru mine. Poartă o plăcuţă pe care scrie REZERVAT dar care nu se poate vedea decât cu luneta. Locul e numai al meu, ea ştie de unde am picat şi mă va pune chiar în acel loc. Cum arată? m-am întrebat. Este un hamac, un fotoliu sau un scaun aşezat în vârful lunii? Întrebarea s-a strâns în aer ca un ghem condensat iar pentru o clipă luna a luat forma unei pisici mari, aurii, întinsă leneşă la orizont. Pisica-lună s-a arcuit apoi şi s-a încolăcit ca un covrig luminos în jurul ghemului întrebător, pe care mi l-a aruncat jucăuş în braţe, odată cu răspunsul: Nimic din toate acestea...

Luna s-a strâns apoi la loc, ca un evantai şi şi-a reluat chipul obişnuit, în formă de felie de portocală. Cu indexul ei auriu mi-a arătat cum suspendat de ea atârnă în spaţiu, ca un leagăn agăţat într-un copac un...cuvânt. O combinaţie anume de silabe, cu rimă ( !?) de forma unei celule acoperite cu membrană. Luna m-a anunţat că acolo voi locui. În celula-cuvânt mă voi cuibări ca într-un pântec matern, înăuntru membranei voi înota ca într-o poezie organică, voi dansa imponderabil şi voi fi în sfârşit ACASĂ. Cuvântul-vers agăţat de lună e suculent ca o boabă de rouă, el conţine cea mai mare concentraţie de libertate. Cu el mă voi da în leagăn prin cosmos şi de bucurie voi face fantastice acrobaţii la înălţime.
Am ascultat deopotrivă uimită şi încântată. Întrebările au început să mi se învârtească şi să se fugărească prin minte. Ce e cu acest cuvânt, de unde vine, cine l-a rostit? Luna mi s-a încurcat şi ea, alburie prin gânduri, făcându-mă să înţeleg că acest cuvânt e un straniu ADN, în el este scris, microscopic, tot textul dinăuntrul meu, literă cu literă, semn cu semn. M-am trezit ţinând luna în mână ca pe o lumânare şi înaintând în înţelegere ca într-un culoar umbros care mi se deschidea pas cu pas, în raza pâlpâitoare a flăcării. Am înţeles că în cuvântul-leagăn adie, ca un dor nesfârşit şi ca un suspin adânc, gândul care a înflorit în inima lui Dumnezeu atunci când m-a alcătuit. Am continuat să merg. Sensuri noi se adunau în jurul meu, fluorescente, atrase ca nişte fluturi de lumina lumânării. Am înţeles că pe lună cresc multe cuvinte ce alcătuiesc o vegetaţie luxuriantă. Cuvintele au frunze mari, bogate, decupate în forme nemaivazute şi spectaculoase, unele sunt înfoiate ca nişte cărţi, altele par ferigi uriaşe şi dau senzaţia de pădure tropicală. (Luna e aşadar o grădină-carte! mi-am spus. O voi citi şi o voi publica.) Pentru fiecare om creşte în grădina din lună un cuvânt: cuvântul de dor din care s-a născut şi din care ţâşneşte viaţă.

Am înaintat pe culoar, sperând să descopăr, desenat undeva, pe perete, chiar cuvântul meu sau să înţeleg unde îl pot afla, dar luna fumega acum în mâna mea ca o lumânare stinsă. Am scăpărat un chibrit iar ea s-a aprins ca un caier de cânepă, arzând strălucitor pe fundalul roşu al nopţii.
I-am mulţumit şi i-am spus că voi porni foarte curând într-o mare călătorie, în căutarea cuvântului-leagăn. La despărţire, luna m-a mângâiat şi m-a binecuvântat iar eu am îmbrăţişat-o şi nevrând să mă desprind, mi-am rezemat fruntea de tâmpla ei şi i-am mai spus cu amar că lumea e un cleşte dar ea mi-a răspuns că nu, e doar un peşte, o specie banală care nu trăieşte mult şi e pe cale de dispariţie. Am tăcut descumpănită şi am simţit cum luna mi-a alunecat străvezie pe obraz, lăsând în urmă o dâră de lacrimă. Zâmbind apoi auriu şi rotund, s-a agăţat iar de cer, a scuturat peste mine lumină aşa cum scuturi zăpadă dintr-un copac, m-a înfăşurat în afecţiunea ei de lună plină şi m-a rugat să am curaj şi răbdare şi mi-a şoptit că ..sunt fiica ei şi că în ceruri mi se spune MICHILUNA.

Se dedică Cosminei, care mi-a fost naşă la botezul lunar si m-a botezat Michiluna.

Colecţionarul de uşi

De ceva vreme am devenit colecţionar. Strâng lucruri de neînţeles. Printre altele, colecţionez NU-uri. Am o colecţie impresionantă de NU-uri care mi-au venit din toate colţurile vieţii, ca răspuns la dorinţele şi încercările mele. Am adunat nenumărate încât acum stau, ca într-un fotoliu, în vârful unei grămezi de NU-uri venite în picaj spre mine, din cele mai diferite şi neaşteptate direcţii.
Pe cele mai recente şi mai proaspete le-am strâns în buchete şi le-am pus în vaze, pe unele le-am prins în ghirlande pe perdea, cu altele mi-am tapetat pereţii într-un stilizat decor Art Nouveau. Nu-urile mai vechi le păstrez într-un sac. La ocazii şi în zilele de sărbătoare înscenez artificiale si dadaiste ninsori cu Nu-uri de diferite dimensiuni şi texturi.
Am uitat să spun că fac colecţie şi de uşi. De uşi la care am bătut îndelung şi nu mi s-au deschis sau care mi s-au închis brusc în faţă. Când am realizat cât de multe au fost, mi-am dat seama că pot fi piese preţioase pentru o colecţie. Aşa că am pornit în căutarea lor, le-am strâns şi le-am luat acasă. Seara le răsfoiesc, le privesc şi fac planuri de viitor. Am de gând să le colorez şi să le agăţ pe pereţi ca pe nişte tablouri şi să fac un muzeu al uşilor închise. Sau poate le voi camufla şi voi face un happening gen căutare de comori, în varianta căutarea de uşi: Uşi ascunse în zid - descoperiţi-le.
Sau din ele o să fac o carte-instalaţie, pe care o s-o donez unei biblioteci. O carte, care în loc de foi, va avea uşi. Cititorul va putea înainta în lectură doar prin apăsarea clanţei şi sunatul în prealabil la sonerie. Fireşte, pentru deschiderea cărţii vor fi necesare îndelungi ciocănituri.
Cartea se va livra la cheie şi va trebui parcursă într-un timp dat. E de la sine înţeles că anumite pagini ale cărţii nu se vor putea întoarce, unele uşi râmânând iremediabil blocate. În faţa acestor pagini închise, cititorul va putea fie abandona lectura, fie, dacă este pasionat, va putea opta pentru continuarea acesteia… prin efracţie.
Finalul cărţii nu va fi fericit. În ultimul capitol voi apărea eu şi în punctul culminant îmi voi urla mie însămi NU şi atunci oglinda se va sparge, un fulger va lumina scena, decorul se va prăbuşi, vor izbucni aplauzele şi se va trânti furioasă şi ultima uşă a cărţii, adică coperta de sfârşit.

Compoziţie cu rochii plisate şi viitor din hârtie

Mă plimb la braţ cu iubitul şi croim planuri de viitor. Viitorul e din hârtie creponată iar iubitul dintr-o pulbere fină şi colorată.
Planurile sunt croite pe măsura noastră, arată uneori ca niste imense crinoline decupate, iar altele ca nişte utopice rochii bufante cu guler şi trenă-evantai.
Plănuim să ne luăm apartament. Apartamentul va fi înalt ca o cetate şi ascuţit ca un vârf de lance, cu străzi în spirală, turnuri şi ferestre înguste cât nişte minuscule găuri de ac.
Camerele vor avea forma unui balon de călătorie, a unui ceainic sau în cel mai rău caz a unui ghiveci de flori.
Vom prinde rădăcini acolo, vom creşte ca nişte copaci într-o ceaşcă de cafea. Pe crengile noastre se vor aşeza oamenii-păsări care poartă servietă sub aripă, redingotă peste pene iar pe cap, cască de pilot şi au venit în zbor tocmai de la celălalt capăt al lumii, adică de la servici.
Vom trăi veşnic şi vom muri doar când vom vrea noi.
Vom avea nenumăraţi copii, nu ştiu dacă din hârtie sau dintr-un material textil. Toţi vor fi gemeni dar imposibil de confundat. Dintre aceştia, unul va fi foarte cuminte iar altul foarte nebun.
Cel foarte nebun va fi preferatul meu. Îl voi creşte într-o grădină cu portocali şi voi avea grijă ca nebunia lui frumoasă şi colorată să fie sădită într-un pământ bun. De ea se va ocupa un grădinar foarte priceput care o va uda la timpul potrivit, îi va despleti şi îi va pieptăna ramurile şi o va altoi până va ajunge să înflorească. Când copilul se va face mare, îi voi da tichia mea cu clopoţei, îl voi învăţa să facă tumbe şi să meargă pe sârmă, să îmblânzească morile de vânt şi să salveze lumea.
Cel cuminte va fi adoratul meu, îl voi creşte într-o carte şi mă voi îngriji să-i amenajez un lac pentru liniştea lui adâncă în care specii de peşti şi crustacee să înoate prin ochiurile de năvod ale cântecelor lui de leagăn. Când o să se facă mare, o să-l învăţ limba poeţilor şi a copacilor albaştri, îl voi învăţa să scrie şi să meargă pe apă, să înalţe cetăţi şi să pescuiască oameni.

Dacă vreodată o să vreau să îmbătrânesc, o să-mi iau din şifonier o haină cu riduri şi păr alb şi o să mă travestesc în bătrână. Voi ieşi pe stradă şi mă voi lasa ajutată de câte un tânăr să traversez zebra care va porni nărăvaşă din loc şi va pleca cu mine departe, într-o ţară ecuatorială, cu pământ alb-negru şi cu dungi. Din bătrâneţe mă voi întoarce acasă ca dintr-o aventuroasă şi palpitantă expediţie prin deşert.

Ce bine că viitorul e din hârtie.. Se pot crea din el cele mai fanteziste planuri-rochii.
El poate fi folosit, fireşte şi ca ambalaj. Se pot înfăşura în el şi trecutul şi prezentul şi se pot expedia prin poştă, colet. La o adresă anonimă.

Sfinţii deşertului

Am cunoscut de curând două persoane cu totul speciale, Epictet şi Astion.
Sunt părinte şi fiu şi sunt..sfinţi.
Aceşti doi înalţi şi frumoşi pot fi luaţi cu încredere tovarăşi de drum la călătoria prin deşertul zilnic.
Sunt sfinţii deşertului. Puteţi să-i strigaţi oricând vă simţiţi târâţi de soare printre dunele de asfalt sau asaltaţi de nisip înăuntrul blocurilor veştede cu spini de cactus.
În preajma lor, soarele roşu devine umed şi spongios, aproape răcoritor şi dacă vi-l lipiţi de fruntea încinsă, o să simţiţi cum din el ţâşnesc apă dulce şi peşti..
Şi încă ceva: am văzut cu ochii mei cum sălbatica Sahara s-a prelins toată la picioarele lor, cu mişcări de felină şi cum nisipurile îmblânzite s-au strâns şi s-au aşezat în patru labe, ca un alt leu din Pateric, întors printr-un spin de la viaţa în deşert, la cea de călugăr..

PS: Azi, 8 Iulie, este ziua lor. La mulţi ani!!